"Formulati o propozitie formata din trei cuvinte."
"Cenusareasa se oftica."
"Dar tu stii ce inseamna se oftica?"
"Nu"
Cam asa a decurs dialogul dintre invatatoare si fiu-meu intr-o frumoasa zi de toamna.
Pentru ca acum nu mai vorbesc doar din teorie si din amintiri din copilarie, am vrut sa fiu impartiala si sa povestesc putin despre experienta noastra cu scoala.
A trecut deja o vreme de cand a inceput scoala, de cand diminetile nu mai sunt de rasfat in pat si zilele se desfasoara in jurul noului program al vietatii mici si simpatice.Spre usurarea mea a acceptat destul de usor scoala, chiar daca mai spune uneori ca vrea sa stea acasa. Merge acolo cu o bucurie la care nu ma
asteptam, dupa incercarile horror de a-l da la gradinita.
Are un coleg de banca cu care s-a imprietenit, care a fost in vizita la noi cu care se joaca o gramada (inclusiv in clasa). Par croiti pe acelasi calapod, e o relatie care promite! Ma bucur atat de tare, are destul de putini prieteni cu care sa reusim sa ne vedem des si faptul ca se intalneste cu R. zilnic pare sa-l multumeasca destul de tare (oare cum sa-i marturisesc invatatoarei ca eu sunt fericita ca se
joaca cu R. in ore???).
Nu a devenit
conformist dar tinde sa devina mai disciplinat si asta ii prieste.Avem noroc cu invatatoarea care nu-i streseaza prea tare cu temele iar in clasa ii mai lasa sa deseneze cand se plictisesc.Programul mi se pare destul de relaxat deocamdata, cu toate acestea e un pic cam mult pentru el.
Mi-e putin jena de invatatoare. E o tipa
faina si evident bine intentionata, deschisa la minte si care ii invata
multe lucruri pe care eu nu le stiu. Dar sunt printre ele si lucruri de
care nu are cu adevarat nevoie sau lucruri pe care le stie deja de mult. Si am
uneori sentimentul pe care l-am avut cand micul avea 8 luni si invatase
sa stea in picioare fara ajutor. Iar pediatra, venind sa-l vada, mi-a
zis: nu-l lasati, o sa-si strice coloana! Cum as fi putut sa nu-l las
daca el facea asta fara nici un ajutor?
La fel e si cu scoala. In
unele privinte e sub nivelul altor copii (la scris, mai ales) iar in
altele e mult peste. Sa nu-l las sa invete mai mult de teama sa nu se
plictiseasca la scoala? De fapt oricum se plictiseste la scoala, in multe momente. Si nu are nici o jena sa o spuna, cu voce tare, in timpul orei...
Desi nu are teme multe sau grele, e clar ca
il obosesc si il scot din ritmul lui. Vine acasa si adesea se aseaza sa
citeasca ceva (povesti, in general, dar uneori citeste despre animale,
despre fenomene meteo) iar apoi trebuie sa se intrerupa ca sa scrie
1+2=3 sau sa citeasca cuvinte despartite in silabe si propozitii
stupide. E un contrast aproape caraghios. Pe de alta parte la scris are asa de
mari dificultati incat e evident ca e inca prea devreme pentru
el sa invete sa scrie de mana...
Cred ca principala problema (pe care sistemul nu o poate rezolva) e ca fiecare copil are ritmul lui de invatare si interesele lui si nu e firesc nici sa-l fortezi sa invete ceva pentru care nu e inca pregatit nici sa-l impiedici sa invete lucrurile de care e pasionat doar pentru a nu se plictisi in clasa. Sunt tare curioasa cum va fi mai tarziu... Deocamdata ma bucur mult ca invatatoarea pe care o are e suficient de toleranta incat sa nu-l inhibe si suficient de ferma incat sa poata face ceva cu el...
M-am prapadit de ras (in sinea mea) cand mi-a povestit invatatoarea ca el si colegul lui de banca nu-s atenti la ore si le-a promis ca-i muta in banci diferite daca nu se corecteaza. Iar cei 2 muschetari s-au ridicat amandoi si au amenintat ca ei nu mai invata nimic daca-i muta! Oare cum sa-i explic doamnei invatatoare ca una dintre principalele atractii la scoala sunt tocmai acele momente de "neatentie" la ore in care stabilesti un contact real cu un coleg sau in care doar visezi linistit in lumea ta. Si ca fara aceste momente scoala ar fi insuportabila? Banuiesc ca stie si ea asta, dar nu poate s-o recunoasca.
