Mergeam intr-o zi cu masina. Drum lung, plictisitor. Din spate se aude un glascior subtirel, de pui de 4 ani si-o vara.
"Buna tatiii!"
"Buna, tati", raspunde tati de la volan.
"Buna, mamiii!"
"Buna, mami" raspund si eu.
"Am doi papagali in masina!" declara glasciorul, mandru si multumit.
Momente delicioase in care experienta plictisitoare devine prilej de ghidusie, de inedit, in care puii ne invata spontaneitatea si umorul inocent. Momente care fac uitate toate noptile nedormite, toate eforturile, toate indoielile.
Multumesc, pui!
vineri, 7 octombrie 2016
luni, 11 august 2014
Cei sapte ani de acasa
Am uitat cu totul de acest blog. Complet, definitiv, fara drept de apel.
Mi-am amintit intamplator in noaptea asta pentru ca am o insomnie (lucru rar la mine in ultima vreme: de obicei sunt asa de cronic obosita incat adorm fara probleme pe scaun in bucatarie).
Si pentru ca am gasit aceasta postare din care nu scrisesem decat titlul mi-am zis ca ar fi frumos sa o continui. Chiar daca nu-mi mai amintesc ce am vrut sa scriu atunci, inca simt ca as avea ceva de spus acum.
"Cei sapte ani de acasa" sunt poate o replica prea tocita pentru ca cineva sa o mai ia in serios. Si, de altfel, nici nu mai e la moda sa ai bun simt.
Anul asta avem invatatoare noua. O doamna mai in varsta (deja pensionara) pe care am privit-o usor circumspect la inceput. M-a castigat insa destul de repede: in prima zi de scoala le-a cerut copiilor sa sa prezinte si sa spuna ce anume le place lor mai mult. In afara de fiu-meu, care a spus ca ii plac cel mai mult jocurile pe calculator si pe locul al doilea jocurile de masa si de un alt coleg care a spus ca ii plac cel mai mult dansurile, cam toate raspunsurile au fost standard: "cel mai mult imi place matematica, scrierea, citirea..."
Raspunsul invatatoarei a fost: "Eu cred ca cel mai mult ar trebui sa va placa joaca. Scrierea si matematica o sa le invatam impreuna, jucandu-ne, dar voi sunteti copii si cel mai mult trebuie sa va placa sa va jucati." Iar noua, parintilor, ne-a spus: "Educatia nu se face in clasa, se face acasa." Stiu ca asta e mai mult teorie si ca in practica lucrurile stau altfel, ca au teme si tot felul de cerinte destul de rigide, dar daca persoana care aplica cerintele gandeste relaxat atunci cauza nu e chiar una pierduta.
Mi-am amintit intamplator in noaptea asta pentru ca am o insomnie (lucru rar la mine in ultima vreme: de obicei sunt asa de cronic obosita incat adorm fara probleme pe scaun in bucatarie).
Si pentru ca am gasit aceasta postare din care nu scrisesem decat titlul mi-am zis ca ar fi frumos sa o continui. Chiar daca nu-mi mai amintesc ce am vrut sa scriu atunci, inca simt ca as avea ceva de spus acum.
"Cei sapte ani de acasa" sunt poate o replica prea tocita pentru ca cineva sa o mai ia in serios. Si, de altfel, nici nu mai e la moda sa ai bun simt.
Anul asta avem invatatoare noua. O doamna mai in varsta (deja pensionara) pe care am privit-o usor circumspect la inceput. M-a castigat insa destul de repede: in prima zi de scoala le-a cerut copiilor sa sa prezinte si sa spuna ce anume le place lor mai mult. In afara de fiu-meu, care a spus ca ii plac cel mai mult jocurile pe calculator si pe locul al doilea jocurile de masa si de un alt coleg care a spus ca ii plac cel mai mult dansurile, cam toate raspunsurile au fost standard: "cel mai mult imi place matematica, scrierea, citirea..."
Raspunsul invatatoarei a fost: "Eu cred ca cel mai mult ar trebui sa va placa joaca. Scrierea si matematica o sa le invatam impreuna, jucandu-ne, dar voi sunteti copii si cel mai mult trebuie sa va placa sa va jucati." Iar noua, parintilor, ne-a spus: "Educatia nu se face in clasa, se face acasa." Stiu ca asta e mai mult teorie si ca in practica lucrurile stau altfel, ca au teme si tot felul de cerinte destul de rigide, dar daca persoana care aplica cerintele gandeste relaxat atunci cauza nu e chiar una pierduta.
miercuri, 5 decembrie 2012
Cenusareasa se oftica
"Formulati o propozitie formata din trei cuvinte."
"Cenusareasa se oftica."
"Dar tu stii ce inseamna se oftica?"
"Nu"
Cam asa a decurs dialogul dintre invatatoare si fiu-meu intr-o frumoasa zi de toamna.
Pentru ca acum nu mai vorbesc doar din teorie si din amintiri din copilarie, am vrut sa fiu impartiala si sa povestesc putin despre experienta noastra cu scoala.
A trecut deja o vreme de cand a inceput scoala, de cand diminetile nu mai sunt de rasfat in pat si zilele se desfasoara in jurul noului program al vietatii mici si simpatice.Spre usurarea mea a acceptat destul de usor scoala, chiar daca mai spune uneori ca vrea sa stea acasa. Merge acolo cu o bucurie la care nu ma asteptam, dupa incercarile horror de a-l da la gradinita.
Are un coleg de banca cu care s-a imprietenit, care a fost in vizita la noi cu care se joaca o gramada (inclusiv in clasa). Par croiti pe acelasi calapod, e o relatie care promite! Ma bucur atat de tare, are destul de putini prieteni cu care sa reusim sa ne vedem des si faptul ca se intalneste cu R. zilnic pare sa-l multumeasca destul de tare (oare cum sa-i marturisesc invatatoarei ca eu sunt fericita ca se joaca cu R. in ore???).
Nu a devenit conformist dar tinde sa devina mai disciplinat si asta ii prieste.Avem noroc cu invatatoarea care nu-i streseaza prea tare cu temele iar in clasa ii mai lasa sa deseneze cand se plictisesc.Programul mi se pare destul de relaxat deocamdata, cu toate acestea e un pic cam mult pentru el.
Mi-e putin jena de invatatoare. E o tipa faina si evident bine intentionata, deschisa la minte si care ii invata multe lucruri pe care eu nu le stiu. Dar sunt printre ele si lucruri de care nu are cu adevarat nevoie sau lucruri pe care le stie deja de mult. Si am uneori sentimentul pe care l-am avut cand micul avea 8 luni si invatase sa stea in picioare fara ajutor. Iar pediatra, venind sa-l vada, mi-a zis: nu-l lasati, o sa-si strice coloana! Cum as fi putut sa nu-l las daca el facea asta fara nici un ajutor?
La fel e si cu scoala. In unele privinte e sub nivelul altor copii (la scris, mai ales) iar in altele e mult peste. Sa nu-l las sa invete mai mult de teama sa nu se plictiseasca la scoala? De fapt oricum se plictiseste la scoala, in multe momente. Si nu are nici o jena sa o spuna, cu voce tare, in timpul orei...
Desi nu are teme multe sau grele, e clar ca il obosesc si il scot din ritmul lui. Vine acasa si adesea se aseaza sa citeasca ceva (povesti, in general, dar uneori citeste despre animale, despre fenomene meteo) iar apoi trebuie sa se intrerupa ca sa scrie 1+2=3 sau sa citeasca cuvinte despartite in silabe si propozitii stupide. E un contrast aproape caraghios. Pe de alta parte la scris are asa de mari dificultati incat e evident ca e inca prea devreme pentru el sa invete sa scrie de mana...
Cred ca principala problema (pe care sistemul nu o poate rezolva) e ca fiecare copil are ritmul lui de invatare si interesele lui si nu e firesc nici sa-l fortezi sa invete ceva pentru care nu e inca pregatit nici sa-l impiedici sa invete lucrurile de care e pasionat doar pentru a nu se plictisi in clasa. Sunt tare curioasa cum va fi mai tarziu... Deocamdata ma bucur mult ca invatatoarea pe care o are e suficient de toleranta incat sa nu-l inhibe si suficient de ferma incat sa poata face ceva cu el...
M-am prapadit de ras (in sinea mea) cand mi-a povestit invatatoarea ca el si colegul lui de banca nu-s atenti la ore si le-a promis ca-i muta in banci diferite daca nu se corecteaza. Iar cei 2 muschetari s-au ridicat amandoi si au amenintat ca ei nu mai invata nimic daca-i muta! Oare cum sa-i explic doamnei invatatoare ca una dintre principalele atractii la scoala sunt tocmai acele momente de "neatentie" la ore in care stabilesti un contact real cu un coleg sau in care doar visezi linistit in lumea ta. Si ca fara aceste momente scoala ar fi insuportabila? Banuiesc ca stie si ea asta, dar nu poate s-o recunoasca.
"Cenusareasa se oftica."
"Dar tu stii ce inseamna se oftica?"
"Nu"
Cam asa a decurs dialogul dintre invatatoare si fiu-meu intr-o frumoasa zi de toamna.
Pentru ca acum nu mai vorbesc doar din teorie si din amintiri din copilarie, am vrut sa fiu impartiala si sa povestesc putin despre experienta noastra cu scoala.
A trecut deja o vreme de cand a inceput scoala, de cand diminetile nu mai sunt de rasfat in pat si zilele se desfasoara in jurul noului program al vietatii mici si simpatice.Spre usurarea mea a acceptat destul de usor scoala, chiar daca mai spune uneori ca vrea sa stea acasa. Merge acolo cu o bucurie la care nu ma asteptam, dupa incercarile horror de a-l da la gradinita.
Are un coleg de banca cu care s-a imprietenit, care a fost in vizita la noi cu care se joaca o gramada (inclusiv in clasa). Par croiti pe acelasi calapod, e o relatie care promite! Ma bucur atat de tare, are destul de putini prieteni cu care sa reusim sa ne vedem des si faptul ca se intalneste cu R. zilnic pare sa-l multumeasca destul de tare (oare cum sa-i marturisesc invatatoarei ca eu sunt fericita ca se joaca cu R. in ore???).
Nu a devenit conformist dar tinde sa devina mai disciplinat si asta ii prieste.Avem noroc cu invatatoarea care nu-i streseaza prea tare cu temele iar in clasa ii mai lasa sa deseneze cand se plictisesc.Programul mi se pare destul de relaxat deocamdata, cu toate acestea e un pic cam mult pentru el.
Mi-e putin jena de invatatoare. E o tipa faina si evident bine intentionata, deschisa la minte si care ii invata multe lucruri pe care eu nu le stiu. Dar sunt printre ele si lucruri de care nu are cu adevarat nevoie sau lucruri pe care le stie deja de mult. Si am uneori sentimentul pe care l-am avut cand micul avea 8 luni si invatase sa stea in picioare fara ajutor. Iar pediatra, venind sa-l vada, mi-a zis: nu-l lasati, o sa-si strice coloana! Cum as fi putut sa nu-l las daca el facea asta fara nici un ajutor?
La fel e si cu scoala. In unele privinte e sub nivelul altor copii (la scris, mai ales) iar in altele e mult peste. Sa nu-l las sa invete mai mult de teama sa nu se plictiseasca la scoala? De fapt oricum se plictiseste la scoala, in multe momente. Si nu are nici o jena sa o spuna, cu voce tare, in timpul orei...
Desi nu are teme multe sau grele, e clar ca il obosesc si il scot din ritmul lui. Vine acasa si adesea se aseaza sa citeasca ceva (povesti, in general, dar uneori citeste despre animale, despre fenomene meteo) iar apoi trebuie sa se intrerupa ca sa scrie 1+2=3 sau sa citeasca cuvinte despartite in silabe si propozitii stupide. E un contrast aproape caraghios. Pe de alta parte la scris are asa de mari dificultati incat e evident ca e inca prea devreme pentru el sa invete sa scrie de mana...
Cred ca principala problema (pe care sistemul nu o poate rezolva) e ca fiecare copil are ritmul lui de invatare si interesele lui si nu e firesc nici sa-l fortezi sa invete ceva pentru care nu e inca pregatit nici sa-l impiedici sa invete lucrurile de care e pasionat doar pentru a nu se plictisi in clasa. Sunt tare curioasa cum va fi mai tarziu... Deocamdata ma bucur mult ca invatatoarea pe care o are e suficient de toleranta incat sa nu-l inhibe si suficient de ferma incat sa poata face ceva cu el...
M-am prapadit de ras (in sinea mea) cand mi-a povestit invatatoarea ca el si colegul lui de banca nu-s atenti la ore si le-a promis ca-i muta in banci diferite daca nu se corecteaza. Iar cei 2 muschetari s-au ridicat amandoi si au amenintat ca ei nu mai invata nimic daca-i muta! Oare cum sa-i explic doamnei invatatoare ca una dintre principalele atractii la scoala sunt tocmai acele momente de "neatentie" la ore in care stabilesti un contact real cu un coleg sau in care doar visezi linistit in lumea ta. Si ca fara aceste momente scoala ar fi insuportabila? Banuiesc ca stie si ea asta, dar nu poate s-o recunoasca.
duminică, 2 septembrie 2012
Uniforma
Pentru ca puiul incepe scoala m-am inarmat cu rabdare si am hotarat sa raman deschisa si fara prejudecati. Indiferent care sunt parerile noastre despre educatia scolara, atata vreme cat nu gasim o solutie rezonabila de unschooling va trebui sa il ducem la scoala. Si imi doresc sa mearga acolo - pe cat posibil - fara resentimente. Asa ca i-am vorbit frumos despre scoala si despre ceea ce urmeaza sa se intample.
Prima sedinta cu parintii a fost decenta. Invatatoarea pare in regula, doar mult prea "scolita" pentru postul pe care il ocupa. Directorul e un tip "destupat" la minte, care ne-a vorbit vreo 15 minute despre diversitate si despre faptul ca fiecare elev are abilitati si preferinte diferite. In ciuda acestui minunat discurs, realitatea e ca scoala are uniforme - un fel de sarafan pentru fetite si o vesta cu cravata pentru baieti. Nu am comentat nimic in privinta asta, daca asta e politica scolii nu am vrut sa facem musai nota discordanta. Asa ca ne-am dus la probat uniformele, ocazie cu care doamna ne-a "recomandat" sa cumparam si camasi de aceeasi culoare. Eu deja ma pregateam sa protestez, dar stiind ca sotul e mai diplomat l-am lasat pe el sa deschida discutia. Asa ca am avut ocazia sa auzim argumente interesante:
- clasa nu trebuie sa arate ca o sorcova (oare "clasa" e o problema de estetica sau e o colectivitate formata din personalitati diferite? ce e relevant, cum arata clasa sau ce invata copiii de la scoala? iar unul din lucrurile pe care le pot invata este sa se imbrace adecvat ocaziei sociale in care se afla, fara ca asta sa insemne ca trebuie sa arate toti la fel)
- uniforma creaza o identitate vizuala si stimuleaza spiritul de echipa (in cazul asta profesorii ar trebui sa poarte si ei uniforma, nu? oare nu confundam nitel spiritul de echipa cu spiritul de turma?)
- in fine, dupa cateva minute doamna a inceput sa ne explice ca de fapt scoala vrea sa ne ajute, sa nu fie necesar sa ne gandim zilnic cu ce sa imbracam copiii! In momentul acela nu m-a mai rabdat inima si i-am spus ca mie imi place sa gandesc! Asta a descumpanit-o nitel, (ea fiind licentiata in filosofie!!!) dar trebuie sa recunosc ca s-a descurcat onorabil sa iasa din situatie.
Ma uitam la doamna invatatoare, o femeie altminteri inteligenta, si ma minunam cat este de fermecata de paradigma in interiorul careia functioneaza. Cu nici un chip nu ar pune la indoiala ideile cu care a crescut, doar ar cauta argumente pentru a le sustine. Iar parintii, chiar si cei care nu erau de acord cu uniforma, nu ar fi indraznit sa protesteze, pentru ca sunt, la randul lor, educati in cel mai curat spirit conformist. Mi-era foarte clar ca unii dintre ei erau de-a dreptul multumiti ca nu trebuie sa se gandeasca si nu au gasit nimic ridicol intr-un asemenea argument.
Cel mai simpatic a fost insa fiu-meu, care a spus tare si raspicat ca el vrea camasa verde cu alb. Asa tare l-am iubit pentru libertatea lui de exprimare (mai ales ca lui nu-i place verdele in mod special, a spus asta pentru ca avea o camasa verde cu alb si se gandea sa ma scuteasca de cheltuieli suplimentare). Si mi-a dat incredere ca scoala nu va reusi sa strice ceea ce noi ne-am straduit sa construim: dorinta si placerea de a gandi liber.
Prima sedinta cu parintii a fost decenta. Invatatoarea pare in regula, doar mult prea "scolita" pentru postul pe care il ocupa. Directorul e un tip "destupat" la minte, care ne-a vorbit vreo 15 minute despre diversitate si despre faptul ca fiecare elev are abilitati si preferinte diferite. In ciuda acestui minunat discurs, realitatea e ca scoala are uniforme - un fel de sarafan pentru fetite si o vesta cu cravata pentru baieti. Nu am comentat nimic in privinta asta, daca asta e politica scolii nu am vrut sa facem musai nota discordanta. Asa ca ne-am dus la probat uniformele, ocazie cu care doamna ne-a "recomandat" sa cumparam si camasi de aceeasi culoare. Eu deja ma pregateam sa protestez, dar stiind ca sotul e mai diplomat l-am lasat pe el sa deschida discutia. Asa ca am avut ocazia sa auzim argumente interesante:
- clasa nu trebuie sa arate ca o sorcova (oare "clasa" e o problema de estetica sau e o colectivitate formata din personalitati diferite? ce e relevant, cum arata clasa sau ce invata copiii de la scoala? iar unul din lucrurile pe care le pot invata este sa se imbrace adecvat ocaziei sociale in care se afla, fara ca asta sa insemne ca trebuie sa arate toti la fel)
- uniforma creaza o identitate vizuala si stimuleaza spiritul de echipa (in cazul asta profesorii ar trebui sa poarte si ei uniforma, nu? oare nu confundam nitel spiritul de echipa cu spiritul de turma?)
- in fine, dupa cateva minute doamna a inceput sa ne explice ca de fapt scoala vrea sa ne ajute, sa nu fie necesar sa ne gandim zilnic cu ce sa imbracam copiii! In momentul acela nu m-a mai rabdat inima si i-am spus ca mie imi place sa gandesc! Asta a descumpanit-o nitel, (ea fiind licentiata in filosofie!!!) dar trebuie sa recunosc ca s-a descurcat onorabil sa iasa din situatie.
Ma uitam la doamna invatatoare, o femeie altminteri inteligenta, si ma minunam cat este de fermecata de paradigma in interiorul careia functioneaza. Cu nici un chip nu ar pune la indoiala ideile cu care a crescut, doar ar cauta argumente pentru a le sustine. Iar parintii, chiar si cei care nu erau de acord cu uniforma, nu ar fi indraznit sa protesteze, pentru ca sunt, la randul lor, educati in cel mai curat spirit conformist. Mi-era foarte clar ca unii dintre ei erau de-a dreptul multumiti ca nu trebuie sa se gandeasca si nu au gasit nimic ridicol intr-un asemenea argument.
Cel mai simpatic a fost insa fiu-meu, care a spus tare si raspicat ca el vrea camasa verde cu alb. Asa tare l-am iubit pentru libertatea lui de exprimare (mai ales ca lui nu-i place verdele in mod special, a spus asta pentru ca avea o camasa verde cu alb si se gandea sa ma scuteasca de cheltuieli suplimentare). Si mi-a dat incredere ca scoala nu va reusi sa strice ceea ce noi ne-am straduit sa construim: dorinta si placerea de a gandi liber.
miercuri, 18 iulie 2012
Camera cu jucarii
Inainte de a fi mamica mi-am promis solemn ca nu voi cadea in capcana societatii de consum si nu-i voi cumpara copilului meu excesiv de multe jucarii. Acum ma uit la dulapurile pline cu jucarii, la sacii de jucarii de pe balcon si ma intreb ce s-a intamplat...
Cred ca la inceput a fost doar dorinta si placerea de a darui. Mi-era drag sa-i dau orice imi statea in putinta. Dupa o vreme a intervenit obiceiul de a darui. Iar dupa inca o vreme m-am simtit ca in acea poveste in care o fetita care avea o floare fermecata ii cere florii toate jucariile din lume. Si abia cand incep sa apara jucarii de peste tot si orasul e sufocat de ele intelege ce a cerut.
Iar copilul a inteles ceva din toate astea. A inteles ca e "dreptul" lui sa primeasca. Sa primeasca mereu alte si alte obiecte, sa primeasca portia mai mare de prajitura, sa primeasca tot timpul atentie... Acum ma straduiesc sa corectez ce a invatat. Si nu reusesc decat partial. Ma straduiesc sa-l invat placerea de a darui la randul lui. Poate cand va mai creste?!
Cred ca la inceput a fost doar dorinta si placerea de a darui. Mi-era drag sa-i dau orice imi statea in putinta. Dupa o vreme a intervenit obiceiul de a darui. Iar dupa inca o vreme m-am simtit ca in acea poveste in care o fetita care avea o floare fermecata ii cere florii toate jucariile din lume. Si abia cand incep sa apara jucarii de peste tot si orasul e sufocat de ele intelege ce a cerut.
Iar copilul a inteles ceva din toate astea. A inteles ca e "dreptul" lui sa primeasca. Sa primeasca mereu alte si alte obiecte, sa primeasca portia mai mare de prajitura, sa primeasca tot timpul atentie... Acum ma straduiesc sa corectez ce a invatat. Si nu reusesc decat partial. Ma straduiesc sa-l invat placerea de a darui la randul lui. Poate cand va mai creste?!
vineri, 27 aprilie 2012
Bunica
Sunt enorm de multe amintiri adunate in toti acesti ani in care mi-a fost alaturi. Dar parca toate momentele se suprapun intr-un amalgam ciudat, din care iese la suprafata doar iubirea. Asta a insemnat pentru mine, o sursa de iubire statornica, neconditionata, o sursa de incredere si de liniste. Nu o idealizez. Stiu ca a avut multe defecte si ca a facut multe greseli. Dar cand ma gandesc la ea, la toate cate au fost intre noi, asta imi amintesc in primul rand.
A fost mama mamei mele, o femeie simpla, cu acel bun simt al omului de la tara pentru care viata e un drum anevoios dar drept. Nu avea nelinisti existentiale care sa o faca sa sovaie sau sa se indoiasca, avea in schimb o extraordinara forta interioara si o mare dragoste de viata. Ideile ei despre lume si viata erau simpliste si adesea egoiste. Cu toate astea era inteleapta. Si cunostea randuiala fireasca a lucrurilor, de care noi - eu si mama - ne-am rupt cumva.
Era o femeie puternica si hotarata. Pentru mama mea (cea vesnic sovaielnica si fragila) asta a fost prea mult: a strivit-o cu personalitatea ei.
Pentru mine insa a fost un model, mi-a dat din puterea ei, din echilibrul ei interior, m-a invatat sa ma ridic chiar si atunci cand ma simteam strivita. Dar poate lucrul cel mai important pe care l-am invatat de la ea a fost sa am o atitudine echilibrata fata de moarte. Moartea e o intamplare fireasca a vietii, cu nimic diferita de celelalte intamplari.
Cand eram copil, in noptile cu furtuni si fulgere, ma ghemuiam la pieptul ei si ma simteam in siguranta. Cand ma imbolnaveam mama o chema la noi si era suficient sa apara ca sa imi fie mai bine. Cand era batrana si bolnava am dormit cu ea in patul de spital si am inversat rolurile: am fost eu cea care oferea ceva, dar chiar si atunci am simtit ca primesc mai mult decat dau.
Mi-as dori sa-i pot da copilului meu macar pe jumatate dragostea si increderea pe care le-am primit de la ea.
Ultimii ani au fost chinuitori pentru ea, cu multe boli si suferinta fizica.
Nu pot sa o jelesc, pentru mine e vie, prezenta, inca o astept sa se intoarca acasa.
A fost mama mamei mele, o femeie simpla, cu acel bun simt al omului de la tara pentru care viata e un drum anevoios dar drept. Nu avea nelinisti existentiale care sa o faca sa sovaie sau sa se indoiasca, avea in schimb o extraordinara forta interioara si o mare dragoste de viata. Ideile ei despre lume si viata erau simpliste si adesea egoiste. Cu toate astea era inteleapta. Si cunostea randuiala fireasca a lucrurilor, de care noi - eu si mama - ne-am rupt cumva.
Era o femeie puternica si hotarata. Pentru mama mea (cea vesnic sovaielnica si fragila) asta a fost prea mult: a strivit-o cu personalitatea ei.
Pentru mine insa a fost un model, mi-a dat din puterea ei, din echilibrul ei interior, m-a invatat sa ma ridic chiar si atunci cand ma simteam strivita. Dar poate lucrul cel mai important pe care l-am invatat de la ea a fost sa am o atitudine echilibrata fata de moarte. Moartea e o intamplare fireasca a vietii, cu nimic diferita de celelalte intamplari.
Cand eram copil, in noptile cu furtuni si fulgere, ma ghemuiam la pieptul ei si ma simteam in siguranta. Cand ma imbolnaveam mama o chema la noi si era suficient sa apara ca sa imi fie mai bine. Cand era batrana si bolnava am dormit cu ea in patul de spital si am inversat rolurile: am fost eu cea care oferea ceva, dar chiar si atunci am simtit ca primesc mai mult decat dau.
Mi-as dori sa-i pot da copilului meu macar pe jumatate dragostea si increderea pe care le-am primit de la ea.
Ultimii ani au fost chinuitori pentru ea, cu multe boli si suferinta fizica.
Nu pot sa o jelesc, pentru mine e vie, prezenta, inca o astept sa se intoarca acasa.
duminică, 19 iunie 2011
(Co)lectii
Un prieten de-al meu obisnuia sa colectioneze intamplari semnificative. Si mi-am dorit sa "expun" si eu aici cateva intamplari din "colectia" mea...
Lectia 1 - Biberonul
Puiul meu era deja "baiat mare" (avea un an si doua luni). Toata lumea imi spunea ca ar fi timpul sa-l intarc. Eu nu eram chiar convinsa, dar marturisesc ca obosisem de atata alaptat. Asa ca am pus intr-o zi lapte intr-un biberon si i-am oferit biberonul copilului (sperand sa-l familiarizez cu respectiva ustensila).
Copilul ia biberonul, gusta din el, se stramba... Apoi cu un zambet larg imi ridica bluza, se "conecteaza" la tzitzi si mie imi introduce biberonul in gura. Altfel zis: "Bea tu lapte de la vacuta, eu am mamica!" Asa ca am baut cuminte din biberon si am lasat copilul la tzitzi...
Lectia 2 - Instalatorul
Episodul 1
Acum vreo 2 luni am avut o problema mai delicata la baie, care a necesitat interventia unui specialist. Vine specialistul, scoate vasul de WC de la locul lui... treaba complicata si neplacut mirositoare. La un moment dat, intr-o pauza, omul vede chitara mea electrica, uitata intr-un colt, acoperita de praf gros... Eu nu eram acasa, asa ca il roaga pe sotul meu sa-l lase sa cante putin. Sotul, stiind ca e o scula sensibila si scumpa, se uita cam cu indoiala la mainile omului si-l roaga sa aiba multa grija. Omul ia chitara, canta 2 - 3 acorduri, apoi zice:
" Suna frumos!"
" Sigur, suna bine, doar e Gibson!" zice sotul.
" Da, stiu, am si eu un Gibson acasa" raspunde instalatorul.
Apoi se duce si se apuca iar de lucru la WC.
Episodul 2
Recent am avut iarasi nevoie de serviciile instalatorului si, in timp ce asteptam ceva, omul imi propune sa-i cant la chitara. Il refuz politicos. Asa ca ma intreaba daca ii dau voie sa cante el. Sigur, zic!
Ia chitara, incepe sa cante. Are voce, nu e un mare cantaret dar canta frumos... Imi canta si vreo 2 cantece compuse de el. Fumoase si acelea, nimic genial dar se vede ca omul are sensibilitate. Aflu ca mai canta ocazional in concerte folk. "Dar eu sunt instalator" adauga el, ca sa nu fie nici o confuzie. Si dupa vreo 4 melodii se opreste si merge sa faca treaba pentru care venise.
Si ma gandesc ca eu m-am temut sa cant, ca toata muzica din mine a fugit undeva, nu se stie unde. M-am temut ca nu sunt suficient de buna, ca nu stiu suficienta muzica... Poate ca trebuie sa fii instalator ca sa nu ai astfel de temeri
Pana la urma suntem ceea ce indraznim sa devenim. Scolile sau studiile acasa pot fi o cale de a ne realiza visele sau doar un teanc de diplome de care ne impiedicam prin dulap. Dar realitatea e, pana la urma, doar o suma a viselor pe care resim sa le transformam in fapte.
Lectia 3 - Coiful
Am fost de curand la o petrecere de copii. Cand am ajuns acolo toti copiii purtau coifuri de hartie (american style) si insistau sa poarte si fiu-meu. Eu m-am uitat scurt la el si l-am intrebat mai mult din priviri daca doreste. Mi-a raspuns ca nu, asa ca l-am lasat in pace.
La vreo 10 minute dupa noi apare o mamica cu un baietelul ei. Primeste si el un coif pe care copilul il refuza destul de categoric, dar mamica insista si insista ... Eu nu am indraznit sa zic nimic, nu cunosteam persoana si ma gandeam cum sa-i comunic diplomatic ce gandesc. Al meu prunc, insa, s-a dus la ea direct si a intrebat-o scurt:
"Nu vezi ca nu vrea, de ce insisti? Lasa-l cum vrea el!"
Mamica a ramas efectiv fara replica... si l-a lasat cum a vrut el ;)
Lectia 1 - Biberonul
Puiul meu era deja "baiat mare" (avea un an si doua luni). Toata lumea imi spunea ca ar fi timpul sa-l intarc. Eu nu eram chiar convinsa, dar marturisesc ca obosisem de atata alaptat. Asa ca am pus intr-o zi lapte intr-un biberon si i-am oferit biberonul copilului (sperand sa-l familiarizez cu respectiva ustensila).
Copilul ia biberonul, gusta din el, se stramba... Apoi cu un zambet larg imi ridica bluza, se "conecteaza" la tzitzi si mie imi introduce biberonul in gura. Altfel zis: "Bea tu lapte de la vacuta, eu am mamica!" Asa ca am baut cuminte din biberon si am lasat copilul la tzitzi...
Lectia 2 - Instalatorul
Episodul 1
Acum vreo 2 luni am avut o problema mai delicata la baie, care a necesitat interventia unui specialist. Vine specialistul, scoate vasul de WC de la locul lui... treaba complicata si neplacut mirositoare. La un moment dat, intr-o pauza, omul vede chitara mea electrica, uitata intr-un colt, acoperita de praf gros... Eu nu eram acasa, asa ca il roaga pe sotul meu sa-l lase sa cante putin. Sotul, stiind ca e o scula sensibila si scumpa, se uita cam cu indoiala la mainile omului si-l roaga sa aiba multa grija. Omul ia chitara, canta 2 - 3 acorduri, apoi zice:
" Suna frumos!"
" Sigur, suna bine, doar e Gibson!" zice sotul.
" Da, stiu, am si eu un Gibson acasa" raspunde instalatorul.
Apoi se duce si se apuca iar de lucru la WC.
Episodul 2
Recent am avut iarasi nevoie de serviciile instalatorului si, in timp ce asteptam ceva, omul imi propune sa-i cant la chitara. Il refuz politicos. Asa ca ma intreaba daca ii dau voie sa cante el. Sigur, zic!
Ia chitara, incepe sa cante. Are voce, nu e un mare cantaret dar canta frumos... Imi canta si vreo 2 cantece compuse de el. Fumoase si acelea, nimic genial dar se vede ca omul are sensibilitate. Aflu ca mai canta ocazional in concerte folk. "Dar eu sunt instalator" adauga el, ca sa nu fie nici o confuzie. Si dupa vreo 4 melodii se opreste si merge sa faca treaba pentru care venise.
Si ma gandesc ca eu m-am temut sa cant, ca toata muzica din mine a fugit undeva, nu se stie unde. M-am temut ca nu sunt suficient de buna, ca nu stiu suficienta muzica... Poate ca trebuie sa fii instalator ca sa nu ai astfel de temeri
Pana la urma suntem ceea ce indraznim sa devenim. Scolile sau studiile acasa pot fi o cale de a ne realiza visele sau doar un teanc de diplome de care ne impiedicam prin dulap. Dar realitatea e, pana la urma, doar o suma a viselor pe care resim sa le transformam in fapte.
Lectia 3 - Coiful
Am fost de curand la o petrecere de copii. Cand am ajuns acolo toti copiii purtau coifuri de hartie (american style) si insistau sa poarte si fiu-meu. Eu m-am uitat scurt la el si l-am intrebat mai mult din priviri daca doreste. Mi-a raspuns ca nu, asa ca l-am lasat in pace.
La vreo 10 minute dupa noi apare o mamica cu un baietelul ei. Primeste si el un coif pe care copilul il refuza destul de categoric, dar mamica insista si insista ... Eu nu am indraznit sa zic nimic, nu cunosteam persoana si ma gandeam cum sa-i comunic diplomatic ce gandesc. Al meu prunc, insa, s-a dus la ea direct si a intrebat-o scurt:
"Nu vezi ca nu vrea, de ce insisti? Lasa-l cum vrea el!"
Mamica a ramas efectiv fara replica... si l-a lasat cum a vrut el ;)
marți, 8 martie 2011
Copiii cuminti - partea a II-a - Scoala
De o vreme incoace aud peste tot clisee despre cat de buna si necesara este scoala. Unul dintre argumentele principale este necesitatea deprinderii disciplinei. Ultima discutie pe care am avut-o pe tema asta a atins o problema reala: copilul trebuie sa capete deprinderile necesare mai tarziu, in viata adulta, una dintre acestea fiind acceptarea unor anumite reguli impuse din exterior. Realitatea este ca cei mai multi dintre noi avem servicii care ne impun sa ramanem la program cel putin 8 ore, sa facem o munca relativ monotona, sa ascultam comenzile sefilor nostri. Pentru a deveni adulti adaptati social avem nevoie intr-adevar de o doza relativ mare de obedienta, este necesar sa acceptam anumite compromisuri. Avem nevoie... noi? sau societatea? sau... ?
De ce i-ar fi benefica unui copil de 7 ani obligativitatea de a sta nemiscat in banca? De fapt... nu ii este. Invatatoarei ii este mai simplu sa predea unor copii care stau linistiti in banci. Dar e o diferenta imensa intre un copil care asculta cu gura cascata ceva care-l intereseaza si un copil care dormiteaza plictisit in banca. Povesteste Constantin Noica in al sau Jurnal filosofic: "Imi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulţi copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască (ce absurdă expresie!) viaţa. N-am întîlnit niciodată mai tîrziu atita încordare si sete de a şti. Totul era suspendat în inimile noastre „cum este?", iar de pe buzele aceluia aşteptam să se desprindă un adevăr vital. [...]Poate să fie trivial şi de prost gust ce spun acum. Dar e inutil să fim filistini si moralişti. E un fapt că nici un profesor nu mi-a trezit o sete de a şti, de o asemenea intensitate — iar ea trebuie deşteptată în discipol."
Am avut - in cei 19 ani de scoala pe care i-am facut - cel mult 10 profesori care acceptau dialogul real cu clasa. Si numai o profesoara ale carei ore erau permanent "tulburate" de discutii aprinse - in care ea era mai degraba mediator. Cu siguranta nu eram cuminti la orele de romana. Dar atunci cand profesoara ne vorbea aveam acea curiozitate despre care povesteste Noica; erau lectii despre viata, lectii "vii", frumoase. Evident, nu toti erau interesati de materia respectiva. Dar cred ca pentru toti a fost o experienta memorabila intr-un fel sau altul. Incercand sa o gasesc pe internet pe doamna profesoara am dat peste un interviu cu fosta mea colega de banca din liceu (acum jurnalista de succes) care spune ca profesorul care a influentat-o cel mai mult a fost... profesoara de romana din liceu... Ma intreb de ce?!
Un adult care sta 8 ore la serviciu se presupune ca are acolo o activitate motivanta. El are un scop, a facut o alegere in cunostinta de cauza. Daca acea alegere nu il multumeste are, cel putin, posibilitatea de a isi schimba locul de munca sau chiar meseria. Sau de a incepe o activitate pe cont propriu.
De ce este necesar ca adultii sa fie obedienti si disciplinati la serviciu? Cunosc pe cineva care a fost intr-o vreme sef de laborator intr-un institut de cercetare. Era insa un sef atipic: oamenii lui veneau la munca atunci cand doreau si plecau atunci cand doreau, singura conditie era ca fiecare sa-si faca treaba corespunzator. Atmosfera era relaxata, oamenii munceau cu placere, laboratorul mergea, in ciuda evidentei lipse de disciplina. Fara indoiala, exista si domenii in care nu se poate munci astfel. Dar cei care doresc sa lucreze in domeniile respective sunt oameni care isi asuma acea disciplina, o accepta ca pe o necesitate a muncii lor. In foarte multe cazuri disciplina exista mai degraba pentru a le usura treaba celor care conduc decat pentru a-i ajuta in vreun fel pe cei care sunt condusi. Cu alte cuvinte e una dintre formele de manipulare.
Un copil care sta la scoala 4 sau mai multe ore pe zi nu are de ales. Va merge acasa, unde e obligat sa faca in continuare lectii. Unele dintre acele informatii il intereseaza si le va invata cu placere. Altele ii sunt complet indiferente sau chiar antipatice. Va fi obligat sa le invete si pe acelea, pentru ca "asa trebuie", pierzand din timpul pe care l-ar putea dedica jocului. Doamne - fereste ca un copil sa se joace fara sa-si fi facut temele! "Cumintenia" in context scolar este in cele mai multe cazuri echivalenta cu obedienta. Desigur, acelasi lucru e valabil cel mai adesea si pentru contextul familial. Parintii isi doresc copii care asculta neconditionat ceea ce li se spune, nu copii care inteleg motivatia parintelui si accepta sa colaboreze.
Disciplina care ne este intr-adevar utila nu inseamna obligatoriu respectarea unei forme rigide. Inseamna asumarea - constienta si voluntara - a unor rigori necesare pentru a-ti urma interesele si a-ti face bine treaba, oricare ar fi aceea. Singurii indivizi care sunt multumiti de munca lor sunt aceia care accepta disciplina de la serviciu ca pe un pas in realizarea scopului pe care si l-au propus. Cei carora li se impun niste reguli pe care nu le percep ca fiind necesare vor fi invariabil nemultumiti, se vor simti nedreptatiti si frustrati. Pentru mine disciplina a venit ca o consecinta naturala a activitatii mele, anii de scoala nu au reusit decat sa ma faca sa detest restrictiile absurde. In momentul in care disciplina mi-a fost cu adevarat necesara am adoptat-o fara sa o mai contest.
Probabil exista multe moduri de a-ti insusi disciplina, scoala este unul dintre ele. Nu obligatoriu singurul. Nu obligatoriu cel mai bun. Cred ca depinde de noi ce alegem sa invete copiii nostri. Eu mi-as dori doar sa invete cu placere si cu drag lucruri care sa-l intereseze.
P.S. Si tot Noica zicea: "Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari."
De ce i-ar fi benefica unui copil de 7 ani obligativitatea de a sta nemiscat in banca? De fapt... nu ii este. Invatatoarei ii este mai simplu sa predea unor copii care stau linistiti in banci. Dar e o diferenta imensa intre un copil care asculta cu gura cascata ceva care-l intereseaza si un copil care dormiteaza plictisit in banca. Povesteste Constantin Noica in al sau Jurnal filosofic: "Imi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulţi copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască (ce absurdă expresie!) viaţa. N-am întîlnit niciodată mai tîrziu atita încordare si sete de a şti. Totul era suspendat în inimile noastre „cum este?", iar de pe buzele aceluia aşteptam să se desprindă un adevăr vital. [...]Poate să fie trivial şi de prost gust ce spun acum. Dar e inutil să fim filistini si moralişti. E un fapt că nici un profesor nu mi-a trezit o sete de a şti, de o asemenea intensitate — iar ea trebuie deşteptată în discipol."
Am avut - in cei 19 ani de scoala pe care i-am facut - cel mult 10 profesori care acceptau dialogul real cu clasa. Si numai o profesoara ale carei ore erau permanent "tulburate" de discutii aprinse - in care ea era mai degraba mediator. Cu siguranta nu eram cuminti la orele de romana. Dar atunci cand profesoara ne vorbea aveam acea curiozitate despre care povesteste Noica; erau lectii despre viata, lectii "vii", frumoase. Evident, nu toti erau interesati de materia respectiva. Dar cred ca pentru toti a fost o experienta memorabila intr-un fel sau altul. Incercand sa o gasesc pe internet pe doamna profesoara am dat peste un interviu cu fosta mea colega de banca din liceu (acum jurnalista de succes) care spune ca profesorul care a influentat-o cel mai mult a fost... profesoara de romana din liceu... Ma intreb de ce?!
Un adult care sta 8 ore la serviciu se presupune ca are acolo o activitate motivanta. El are un scop, a facut o alegere in cunostinta de cauza. Daca acea alegere nu il multumeste are, cel putin, posibilitatea de a isi schimba locul de munca sau chiar meseria. Sau de a incepe o activitate pe cont propriu.
De ce este necesar ca adultii sa fie obedienti si disciplinati la serviciu? Cunosc pe cineva care a fost intr-o vreme sef de laborator intr-un institut de cercetare. Era insa un sef atipic: oamenii lui veneau la munca atunci cand doreau si plecau atunci cand doreau, singura conditie era ca fiecare sa-si faca treaba corespunzator. Atmosfera era relaxata, oamenii munceau cu placere, laboratorul mergea, in ciuda evidentei lipse de disciplina. Fara indoiala, exista si domenii in care nu se poate munci astfel. Dar cei care doresc sa lucreze in domeniile respective sunt oameni care isi asuma acea disciplina, o accepta ca pe o necesitate a muncii lor. In foarte multe cazuri disciplina exista mai degraba pentru a le usura treaba celor care conduc decat pentru a-i ajuta in vreun fel pe cei care sunt condusi. Cu alte cuvinte e una dintre formele de manipulare.
Un copil care sta la scoala 4 sau mai multe ore pe zi nu are de ales. Va merge acasa, unde e obligat sa faca in continuare lectii. Unele dintre acele informatii il intereseaza si le va invata cu placere. Altele ii sunt complet indiferente sau chiar antipatice. Va fi obligat sa le invete si pe acelea, pentru ca "asa trebuie", pierzand din timpul pe care l-ar putea dedica jocului. Doamne - fereste ca un copil sa se joace fara sa-si fi facut temele! "Cumintenia" in context scolar este in cele mai multe cazuri echivalenta cu obedienta. Desigur, acelasi lucru e valabil cel mai adesea si pentru contextul familial. Parintii isi doresc copii care asculta neconditionat ceea ce li se spune, nu copii care inteleg motivatia parintelui si accepta sa colaboreze.
Disciplina care ne este intr-adevar utila nu inseamna obligatoriu respectarea unei forme rigide. Inseamna asumarea - constienta si voluntara - a unor rigori necesare pentru a-ti urma interesele si a-ti face bine treaba, oricare ar fi aceea. Singurii indivizi care sunt multumiti de munca lor sunt aceia care accepta disciplina de la serviciu ca pe un pas in realizarea scopului pe care si l-au propus. Cei carora li se impun niste reguli pe care nu le percep ca fiind necesare vor fi invariabil nemultumiti, se vor simti nedreptatiti si frustrati. Pentru mine disciplina a venit ca o consecinta naturala a activitatii mele, anii de scoala nu au reusit decat sa ma faca sa detest restrictiile absurde. In momentul in care disciplina mi-a fost cu adevarat necesara am adoptat-o fara sa o mai contest.
Probabil exista multe moduri de a-ti insusi disciplina, scoala este unul dintre ele. Nu obligatoriu singurul. Nu obligatoriu cel mai bun. Cred ca depinde de noi ce alegem sa invete copiii nostri. Eu mi-as dori doar sa invete cu placere si cu drag lucruri care sa-l intereseze.
P.S. Si tot Noica zicea: "Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari."
vineri, 14 ianuarie 2011
Despre copiii cuminti - partea I
Desi intelepciunea populara insista asupra ideii ca nu exista copii cuminti si babe frumoase parintii se incapataneaza sa creada altfel. Visand copilul perfect ei refuza sa vada in bebelusul care plange singur in patut o fiinta umana dornica de interactiune si stimulare. Bebelusul e "rau" si "rasfatat" si trebuie sa ramana in patut pentru ca acolo e locul care i-a fost rezervat de modelul socio-cultural in care traim. Daca un adult ar fi obligat sa stea privind un tavan alb cateva ore pe zi, incapabil sa se intoarca pe o parte, incapabil sa interactioneze cu alte persoane atunci cand doreste, am considera ca acesta este o manifestare de cruzime. Dar pentru un bebelus e ceva normal si chiar dezirabil. Compatimim un adult condamnat la imobilizare prelungita, insa copilul mic aflat in aceeasi situatie nu numai ca nu e compatimit, dar e chiar condamnat daca-si cere drepturile. Bebelusul e "rau" pentru ca nu accepta sa fie hranit la 3 ore, sa fie luat in brate doar ocazional si sa fie privat de comunicarea si stimularea atat de necesare dezvoltarii sale afective si neurologice. "Rai" sunt si copiii mici care doresc sa se catere in locuri interzise, care nu golesc farfuria de supa, care se tavalesc prin nisip sau calca in balti, care refuza sa fie pupati si imbratisati de straini... Altfel spus, copiii care experimenteaza, sunt activi si dinamici si au o personalitate puternica. "Rai" sunt, evident, si scolarii care nu reusesc sa fie atenti la ore sau nu au chef sa renunte de dragul unor teme mai mult sau mai putin utile la joaca de dupaamiaza. (Nimeni nu pare sa puna la indoiala calitatea acelor ore sau necesitatea acelor informatii pentru dezvoltarea ulterioara a copilului).
Totusi adultii care aplica astfel de etichete nu par sa-si puna vreodata intrebarea "ce inseamna copil cuminte?". Si daca ar face-o ar da probabil raspunsuri stereotipe, de genul: "sa ma asculte, sa nu faca prostii, sa fie respectuos, sa nu-i deranjeze pe altii". Practic e descrierea unui set de comportamente exterioare dezirabile, o imagine fara cusur a conformismului social. Dar cat e de util acest soi de conformism pentru dezvoltarea copiilor (si in ultima instanta, chiar a societatii)? Daca as indrazni macar sa sugerez unui parinte care vrea copii cuminti ca a descris profilul copilul docil si lipsit de initiativa sunt convinsa ca ar fi teribil de uimit. Evident, e firesc sa ne dorim copii care sa se poata integra social, care sa fie compasivi, empatici, atenti cu ceilalti; e firesc sa dorim sa le transmitem copiilor valorile noastre, indiferent care ar fi acelea. Dar "cumintenia" reala nu e o consecinta a submisivitatii. "Cuminenia" rezulta din empatie, din rezonarea cu nevoile celuilalt, din compasiune si din dragoste.
Modelul promovat in societatea noastra pleaca de la premisa copilului iresponsabil, care nu e capabil sa gandeasca si sa hotarasca pentru sine, care are nevoie sa fie secondat permanent. Pe de alta parte - in mod aparent paradoxal - aceeasi societate adopta si modelul copilului "independent" inca din fasa, copilului lasat sa planga din teama de a nu-l rasfata, refuzat atunci cand cere sa fie luat in brate... In realitate nu e vorba de nici un paradox, sunt doar doua fatzete ale aceleiasi paradigme care considera copilul o non - persoana, o vietate inferioara adultului si incapabila de autodeterminare. Din perspectiva acestei paradigme copilul trebuie sa se supuna deciziilor parintilor, el nu are capacitatea de a decide pentru sine deoarece e "imatur", necopt la minte, deci e incapabil sa ia hotarari.
Exista o doza de adevar in acest model: copilul nu are experienta, deci ii va fi dificil sa faca unele alegeri in cunostinta de cauza. Problema apare atunci cand, in loc sa ne ajutam copiii sa capete experienta si sa devina competenti in luarea unor decizii corecte, noi incercam sa ne substituim lor si sa le oferim "ce e mai bine pentru ei". Evident, un copil mic nu poate sa evalueze corect anumite pericole - sa zicem, pericolul de a se lovi tare atunci cand cade. Dar daca nu i se ofera ocazia de a cadea macar ocazional el nu va fi atent: se va baza pe adultul care il supravegheaza si in consecinta atunci cand, inevitabil, va cadea se va lovi mai serios pentru ca nu va avea grija de sine. E posibil ca un copil sa aleaga dulciurile in locul pranzului (cunosc insa si multi adulti care o fac, cu rezultate la fel de catastrofale). Dar un copil sanatos caruia i se ofera o alimentatie adecvata varstei va manca de obicei suficient chiar daca nu va goli farfuria sau nu va alege exact felurile preferate de parinti.
Daca le oferim copiilor ocazia de a se autoregla e posibil ca ei sa faca multe alegeri gresite. Dar, atata timp cat le suntem alaturi si ii secondam, acele greseli le vor permite sa evolueze si sa devina responsabili, le vor permite sa invete din experienta proprie care sunt comportamentele acceptabile social si sa se adapteze cerintelor interactiunii cu ceilalti.
(va urma)
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Şcoala din iarbă
Când am început să scriu în acest blog eram furioasă. Sau indignată, nu mai ştiu bine. Sau poate doar întristată de ceea ce vedeam că se întampla. Iar după ce am scris primele două postări m-am blocat cumva, pentru că nu doream să scriu pe acelaşi ton dar nici nu ştiam cum să schimb tonul fără să sune fals. Dar în momentul acesta îmi doresc doar să povestesc -- despre şcoală si educatie aşa cum le-am perceput în copilarie şi aşa cum le văd acum. Sunt multe lucruri semnificative din trecut pe care nu le-am înteles decât mult mai târziu şi pe unele dintre ele încă simt nevoia să le clarific.
Îmi amintesc lecţiile de muzică in care profesoara venea cu pickup-ul şi ne exemplifica tot ce ne predase, iar sâmbăta ne lua în grup şi ne ducea la Ateneu; de lecţiile de istorie în care aveam interminabile discuţii cu profesorul despre teorii alternative pe care manualele nu le vor menţiona vreodata; de excursiile şi de lectiile de chitara şi de viaţă pe care ni le dădea profesorul de matematică; de interminabilele discuţii libere cu profesoara de româna din liceu – care începeau poate cu Eminescu şi se sfârşeau cu teoria relativităţii, după ce trecuseră prin pictură, Biblie, muzica clasică şi încă vreo câteva subiecte cu tot atâta legătură cu programa de curs.
A trebuit sa treaca timpul si sa devin adult ca sa inteleg ca lectiile cu adevarat importante nu le-am invatat de la scoala. Le-am invatat experimentand, jucandu-ma, dedicandu-le timp si energie si dragoste.
Faptul că mai târziu, când am devenit la rândul meu mamă, am putut să-mi ascult copilul şi să trec peste prejudecăţile educaţionale în care fusesem (de)formată a venit nu atât din vreo înţelepciune sau din vreo căutare a mea specială cât din amintirea clară a acelor trăiri.
Îmi privesc acum copilul : liber, neîngrădit de acele constrângeri educaţionale care pe mine m-au determinat să fiu cândva o persoană conformistă şi frustrată. Îl vad mergând la grădiniţă trist şi plictisit, uneori răzvrătit, alteori resemnat. Nu pot să susţin că nu a învăţat nimic de acolo, dar prea puţin din tot ce învaţă are legătură cu interesele şi preocupările lui. Îl văd (pe de altă parte) jucându-se prin iarbă fericit cu prietenii lui de la ţară, învăţînd de la ei despre socializare, învăţându-i la rândul lui ce înseamnă imaginaţia neîngradită de tipare. Îi văd pe acei copii revenind cu drag să se joace împreună cu el, deşi e mult mai mic decât ei ca vârstă iar ei sunt deja un grup închegat. Pentru ei contextul nostru familial reprezintă un mod ciudat de relaţionare, deşi cu siguranţă dacă i-aş întreba nu ar şti să spună asta. Dar îi observ studiindu-ne şi mirându-se, oarecum dezorientaţi de faptul că cel mic înţelege lucruri de care ei nu au auzit, de faptul că e atât de hotărât şi de sigur pe el în tot ce face... 
Şi mi-a trecut prin minte că ar fi frumos să incep cu ei o "şcoală în iarbă", în care lecţiile să fie o continuare firească a jocului, de fapt nici măcar o continuare, lecţia e insuşi jocul şi bucuria de a fi împreună. O şcoală la care biologia si fizica se învaţă privind în jur şi înţelegând ceea ce vezi, matematica o studiezi socotind preţul merelor pe care le-a cumpărat prietenul de la "magazinul" tău improvizat la poalele pomului iar literatura se povesteşte seara, în jurul focului de tabără.
Pentru a fi întru totul sinceră o să spun că, până la vreo 30+ de ani, nu am pus niciodată sub semnul îndoielii şcoala ca mod de educaţie optim şi esenţial pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Dacă m-ar fi întrebat cineva aş fi afirmat fără nici o urmă de îndoială că mi-a plăcut să merg la şcoală şi că nu mi-a fost deloc greu, că nu m-am simtit "oprimată", că am învăţat acolo lucruri interesante şi folositoare. Mi se pare important să subliniez asta pentru ceea ce vreau să susţin în continuare: nu am fost o neadaptată a sistemului, am avut destui profesori de care îmi amintesc cu drag şi cu plăcere, multe ore de curs la care am mers cu reală pasiune. Am fost printre cei "norocoşi" care nu şi-au pus problema să se răzvrătească atunci când au vazut că unele lucruri nu se întâmplă aşa cum ar fi trebuit, pentru ca acele lucruri nu le-am simţit decât arareori pe pielea mea.
Dar mi-au rămas din şcoală câteva repere care au tras un semnal de alarmă şi m-au obligat să-mi pun întrebări şi să caut explicaţii. Amintirea unor profesori care au comis nedreptăţi evidente, amintirea unor interminabile ore in care scriam lecţia după dictare fără să o înţelegem, amintirea atâtor şi atâtor ore sterile, de imensă plictiseală întreruptă doar de vreo şotie a vreunui coleg. Totuşi, mai mult decât toate astea, a contat faptul că învăţăturile pe care mi le amintesc din vremea şcolii sunt mai degraba legate tocmai de acei profesori care nu respectau programa şi făceau lucruri speciale.
Îmi amintesc lecţiile de muzică in care profesoara venea cu pickup-ul şi ne exemplifica tot ce ne predase, iar sâmbăta ne lua în grup şi ne ducea la Ateneu; de lecţiile de istorie în care aveam interminabile discuţii cu profesorul despre teorii alternative pe care manualele nu le vor menţiona vreodata; de excursiile şi de lectiile de chitara şi de viaţă pe care ni le dădea profesorul de matematică; de interminabilele discuţii libere cu profesoara de româna din liceu – care începeau poate cu Eminescu şi se sfârşeau cu teoria relativităţii, după ce trecuseră prin pictură, Biblie, muzica clasică şi încă vreo câteva subiecte cu tot atâta legătură cu programa de curs. Da, şcoala mi-a facilitat întâlnirea cu 5 sau 6 profesori deosebiţi, m-a ajutat să cunosc câţiva colegi tare faini, să rămân cu un minimum de cultură generală în ceea ce priveşte literatura, matematica, limbile străine, muzica sau desenul. Tot şcoala m-a “ajutat” să-mi pierd definitiv curiozitatea pentru geografie şi istorie (pe care le iubeam mult la inceput), să urăsc de-a binele fizica (pe care am regăsit-o abia pe la 28 de ani, când oricum nu mai aveam timp de ea), să învăţ să mă bazez pe memoria de scurtă durată pentru toate examenele care nu mă interesau şi să pun frâu curioziăţii pe care nu apucam să o potolesc din pricina prea multelor lecţii.
A trebuit sa treaca timpul si sa devin adult ca sa inteleg ca lectiile cu adevarat importante nu le-am invatat de la scoala. Le-am invatat experimentand, jucandu-ma, dedicandu-le timp si energie si dragoste.
Dar cred că la treisprezece ani fost primul moment în care am conştientizat faptul că adulţii din jurul meu (profesori sau părinţi) comiteau o sumedenie de greşeli educaţionale. Şi am fost profund uimită, pentru că fusesem învăţată să nu pun la îndoială înţelepciunea celor mai în vârstă decât mine. Cred ca atunci am luat o hotărâre extrem de importanta pentru dezvoltarea mea de mai târziu: să nu uit cum e să fii copil, să nu uit ce am simtit în acei ani, să nu îngrop undeva în trecut spaimele şi îndoielile mele de copil.
Faptul că mai târziu, când am devenit la rândul meu mamă, am putut să-mi ascult copilul şi să trec peste prejudecăţile educaţionale în care fusesem (de)formată a venit nu atât din vreo înţelepciune sau din vreo căutare a mea specială cât din amintirea clară a acelor trăiri.
Îmi privesc acum copilul : liber, neîngrădit de acele constrângeri educaţionale care pe mine m-au determinat să fiu cândva o persoană conformistă şi frustrată. Îl vad mergând la grădiniţă trist şi plictisit, uneori răzvrătit, alteori resemnat. Nu pot să susţin că nu a învăţat nimic de acolo, dar prea puţin din tot ce învaţă are legătură cu interesele şi preocupările lui. Îl văd (pe de altă parte) jucându-se prin iarbă fericit cu prietenii lui de la ţară, învăţînd de la ei despre socializare, învăţându-i la rândul lui ce înseamnă imaginaţia neîngradită de tipare. Îi văd pe acei copii revenind cu drag să se joace împreună cu el, deşi e mult mai mic decât ei ca vârstă iar ei sunt deja un grup închegat. Pentru ei contextul nostru familial reprezintă un mod ciudat de relaţionare, deşi cu siguranţă dacă i-aş întreba nu ar şti să spună asta. Dar îi observ studiindu-ne şi mirându-se, oarecum dezorientaţi de faptul că cel mic înţelege lucruri de care ei nu au auzit, de faptul că e atât de hotărât şi de sigur pe el în tot ce face... 
Şi mi-a trecut prin minte că ar fi frumos să incep cu ei o "şcoală în iarbă", în care lecţiile să fie o continuare firească a jocului, de fapt nici măcar o continuare, lecţia e insuşi jocul şi bucuria de a fi împreună. O şcoală la care biologia si fizica se învaţă privind în jur şi înţelegând ceea ce vezi, matematica o studiezi socotind preţul merelor pe care le-a cumpărat prietenul de la "magazinul" tău improvizat la poalele pomului iar literatura se povesteşte seara, în jurul focului de tabără.
O şcoală de "premianţi" cu hainele si mâinile murdare, cu coroniţe de fân şi zâmbetul până la urechi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)