Am uitat cu totul de acest blog. Complet, definitiv, fara drept de apel.
Mi-am amintit intamplator in noaptea asta pentru ca am o insomnie (lucru rar la mine in ultima vreme: de obicei sunt asa de cronic obosita incat adorm fara probleme pe scaun in bucatarie).
Si pentru ca am gasit aceasta postare din care nu scrisesem decat titlul mi-am zis ca ar fi frumos sa o continui. Chiar daca nu-mi mai amintesc ce am vrut sa scriu atunci, inca simt ca as avea ceva de spus acum.
"Cei sapte ani de acasa" sunt poate o replica prea tocita pentru ca cineva sa o mai ia in serios. Si, de altfel, nici nu mai e la moda sa ai bun simt.
Anul asta avem invatatoare noua. O doamna mai in varsta (deja pensionara) pe care am privit-o usor circumspect la inceput. M-a castigat insa destul de repede: in prima zi de scoala le-a cerut copiilor sa sa prezinte si sa spuna ce anume le place lor mai mult. In afara de fiu-meu, care a spus ca ii plac cel mai mult jocurile pe calculator si pe locul al doilea jocurile de masa si de un alt coleg care a spus ca ii plac cel mai mult dansurile, cam toate raspunsurile au fost standard: "cel mai mult imi place matematica, scrierea, citirea..."
Raspunsul invatatoarei a fost: "Eu cred ca cel mai mult ar trebui sa va placa joaca. Scrierea si matematica o sa le invatam impreuna, jucandu-ne, dar voi sunteti copii si cel mai mult trebuie sa va placa sa va jucati." Iar noua, parintilor, ne-a spus: "Educatia nu se face in clasa, se face acasa." Stiu ca asta e mai mult teorie si ca in practica lucrurile stau altfel, ca au teme si tot felul de cerinte destul de rigide, dar daca persoana care aplica cerintele gandeste relaxat atunci cauza nu e chiar una pierduta.
