Despre copiii cuminti - partea I

Desi intelepciunea populara insista asupra ideii ca nu exista copii cuminti si babe frumoase parintii se incapataneaza sa creada altfel. Visand copilul perfect ei refuza sa vada in bebelusul care plange singur in patut o fiinta umana dornica de interactiune si stimulare. Bebelusul e "rau" si "rasfatat" si trebuie sa ramana in patut pentru ca acolo e locul care i-a fost rezervat de modelul socio-cultural in care traim. Daca un adult ar fi obligat sa stea privind un tavan alb cateva ore pe zi, incapabil sa se intoarca pe o parte, incapabil sa interactioneze cu alte persoane atunci cand doreste, am considera ca acesta este o manifestare de cruzime. Dar pentru un bebelus e ceva normal si chiar dezirabil. Compatimim un adult condamnat la imobilizare prelungita, insa copilul mic aflat in aceeasi situatie nu numai ca nu e compatimit, dar e chiar condamnat daca-si cere drepturile. Bebelusul e "rau" pentru ca nu accepta sa fie hranit la 3 ore, sa fie luat in brate doar ocazional si sa fie privat de comunicarea si stimularea atat de necesare dezvoltarii sale afective si neurologice. "Rai" sunt si copiii mici care doresc sa se catere in locuri interzise, care nu golesc farfuria de supa, care se tavalesc prin nisip sau calca in balti, care refuza sa fie pupati si imbratisati de straini... Altfel spus, copiii care experimenteaza, sunt activi si dinamici si au o personalitate puternica. "Rai" sunt, evident, si scolarii care nu reusesc sa fie atenti la ore sau nu au chef sa renunte de dragul unor teme mai mult sau mai putin utile la joaca de dupaamiaza. (Nimeni nu pare sa puna la indoiala calitatea acelor ore sau necesitatea acelor informatii pentru dezvoltarea ulterioara a copilului).

Totusi adultii care aplica astfel de etichete nu par sa-si puna vreodata intrebarea "ce inseamna copil cuminte?". Si daca ar face-o ar da probabil raspunsuri stereotipe, de genul: "sa ma asculte, sa nu faca prostii, sa fie respectuos, sa nu-i deranjeze pe altii". Practic e descrierea unui set de comportamente exterioare dezirabile, o imagine fara cusur a conformismului social. Dar cat e de util acest soi de conformism pentru dezvoltarea copiilor (si in ultima instanta, chiar a societatii)? Daca as indrazni macar sa sugerez unui parinte care vrea copii cuminti ca a descris profilul copilul docil si lipsit de initiativa sunt convinsa ca ar fi teribil de uimit.  Evident, e firesc sa ne dorim copii care sa se poata integra social, care sa fie compasivi, empatici, atenti cu ceilalti; e firesc sa dorim sa le transmitem copiilor valorile noastre, indiferent care ar fi acelea. Dar "cumintenia" reala nu e o consecinta a submisivitatii. "Cuminenia" rezulta din empatie, din rezonarea cu nevoile celuilalt, din compasiune si din dragoste.

Modelul promovat in societatea noastra pleaca de la premisa copilului iresponsabil, care nu e capabil sa gandeasca si sa hotarasca pentru sine, care are nevoie sa fie secondat permanent. Pe de alta parte - in mod aparent paradoxal - aceeasi societate adopta si modelul copilului "independent" inca din fasa, copilului lasat sa planga din teama de a nu-l rasfata, refuzat atunci cand cere sa fie luat in brate... In realitate nu e vorba de nici un paradox, sunt doar doua fatzete ale aceleiasi paradigme care considera copilul o non - persoana, o vietate inferioara adultului si incapabila de autodeterminare. Din perspectiva acestei paradigme copilul trebuie sa se supuna deciziilor parintilor, el nu are capacitatea de a decide pentru sine deoarece e "imatur", necopt la minte, deci e incapabil sa ia hotarari.

Exista o doza de adevar in acest model: copilul nu are experienta, deci ii va fi dificil sa faca unele alegeri in cunostinta de cauza. Problema apare atunci cand, in loc sa ne ajutam copiii sa capete experienta si sa devina competenti in luarea unor decizii corecte, noi incercam sa ne substituim lor si sa le oferim "ce e mai bine pentru ei". Evident, un copil mic nu poate sa evalueze corect anumite pericole - sa zicem, pericolul de a se lovi tare atunci cand cade. Dar daca nu i se ofera ocazia de a cadea macar ocazional el nu va fi atent: se va baza pe adultul care il supravegheaza si in consecinta atunci cand, inevitabil, va cadea se va lovi mai serios pentru ca nu va avea grija de sine. E posibil ca un copil sa aleaga dulciurile in locul pranzului (cunosc insa si multi adulti care o fac, cu rezultate la fel de catastrofale). Dar un copil sanatos caruia i se ofera o alimentatie adecvata varstei va manca de obicei suficient chiar daca nu va goli farfuria sau nu va alege exact felurile preferate de parinti.

Daca le oferim copiilor ocazia de a se autoregla e posibil ca ei sa faca multe alegeri gresite. Dar, atata timp cat le suntem alaturi si ii secondam, acele greseli le vor permite sa evolueze si sa devina responsabili, le vor permite sa invete din experienta proprie care sunt comportamentele acceptabile social si sa se adapteze cerintelor interactiunii cu ceilalti.


(va urma)