Un prieten de-al meu obisnuia sa colectioneze intamplari semnificative. Si mi-am dorit sa "expun" si eu aici cateva intamplari din "colectia" mea...
Lectia 1 - Biberonul
Puiul meu era deja "baiat mare" (avea un an si doua luni). Toata lumea imi spunea ca ar fi timpul sa-l intarc. Eu nu eram chiar convinsa, dar marturisesc ca obosisem de atata alaptat. Asa ca am pus intr-o zi lapte intr-un biberon si i-am oferit biberonul copilului (sperand sa-l familiarizez cu respectiva ustensila).
Copilul ia biberonul, gusta din el, se stramba... Apoi cu un zambet larg imi ridica bluza, se "conecteaza" la tzitzi si mie imi introduce biberonul in gura. Altfel zis: "Bea tu lapte de la vacuta, eu am mamica!" Asa ca am baut cuminte din biberon si am lasat copilul la tzitzi...
Lectia 2 - Instalatorul
Episodul 1
Acum vreo 2 luni am avut o problema mai delicata la baie, care a necesitat interventia unui specialist. Vine specialistul, scoate vasul de WC de la locul lui... treaba complicata si neplacut mirositoare. La un moment dat, intr-o pauza, omul vede chitara mea electrica, uitata intr-un colt, acoperita de praf gros... Eu nu eram acasa, asa ca il roaga pe sotul meu sa-l lase sa cante putin. Sotul, stiind ca e o scula sensibila si scumpa, se uita cam cu indoiala la mainile omului si-l roaga sa aiba multa grija. Omul ia chitara, canta 2 - 3 acorduri, apoi zice:
" Suna frumos!"
" Sigur, suna bine, doar e Gibson!" zice sotul.
" Da, stiu, am si eu un Gibson acasa" raspunde instalatorul.
Apoi se duce si se apuca iar de lucru la WC.
Episodul 2
Recent am avut iarasi nevoie de serviciile instalatorului si, in timp ce asteptam ceva, omul imi propune sa-i cant la chitara. Il refuz politicos. Asa ca ma intreaba daca ii dau voie sa cante el. Sigur, zic!
Ia chitara, incepe sa cante. Are voce, nu e un mare cantaret dar canta frumos... Imi canta si vreo 2 cantece compuse de el. Fumoase si acelea, nimic genial dar se vede ca omul are sensibilitate. Aflu ca mai canta ocazional in concerte folk. "Dar eu sunt instalator" adauga el, ca sa nu fie nici o confuzie. Si dupa vreo 4 melodii se opreste si merge sa faca treaba pentru care venise.
Si ma gandesc ca eu m-am temut sa cant, ca toata muzica din mine a fugit undeva, nu se stie unde. M-am temut ca nu sunt suficient de buna, ca nu stiu suficienta muzica... Poate ca trebuie sa fii instalator ca sa nu ai astfel de temeri
Pana la urma suntem ceea ce indraznim sa devenim. Scolile sau studiile acasa pot fi o cale de a ne realiza visele sau doar un teanc de diplome de care ne impiedicam prin dulap. Dar realitatea e, pana la urma, doar o suma a viselor pe care resim sa le transformam in fapte.
Lectia 3 - Coiful
Am fost de curand la o petrecere de copii. Cand am ajuns acolo toti copiii purtau coifuri de hartie (american style) si insistau sa poarte si fiu-meu. Eu m-am uitat scurt la el si l-am intrebat mai mult din priviri daca doreste. Mi-a raspuns ca nu, asa ca l-am lasat in pace.
La vreo 10 minute dupa noi apare o mamica cu un baietelul ei. Primeste si el un coif pe care copilul il refuza destul de categoric, dar mamica insista si insista ... Eu nu am indraznit sa zic nimic, nu cunosteam persoana si ma gandeam cum sa-i comunic diplomatic ce gandesc. Al meu prunc, insa, s-a dus la ea direct si a intrebat-o scurt:
"Nu vezi ca nu vrea, de ce insisti? Lasa-l cum vrea el!"
Mamica a ramas efectiv fara replica... si l-a lasat cum a vrut el ;)
duminică, 19 iunie 2011
marți, 8 martie 2011
Copiii cuminti - partea a II-a - Scoala
De o vreme incoace aud peste tot clisee despre cat de buna si necesara este scoala. Unul dintre argumentele principale este necesitatea deprinderii disciplinei. Ultima discutie pe care am avut-o pe tema asta a atins o problema reala: copilul trebuie sa capete deprinderile necesare mai tarziu, in viata adulta, una dintre acestea fiind acceptarea unor anumite reguli impuse din exterior. Realitatea este ca cei mai multi dintre noi avem servicii care ne impun sa ramanem la program cel putin 8 ore, sa facem o munca relativ monotona, sa ascultam comenzile sefilor nostri. Pentru a deveni adulti adaptati social avem nevoie intr-adevar de o doza relativ mare de obedienta, este necesar sa acceptam anumite compromisuri. Avem nevoie... noi? sau societatea? sau... ?
De ce i-ar fi benefica unui copil de 7 ani obligativitatea de a sta nemiscat in banca? De fapt... nu ii este. Invatatoarei ii este mai simplu sa predea unor copii care stau linistiti in banci. Dar e o diferenta imensa intre un copil care asculta cu gura cascata ceva care-l intereseaza si un copil care dormiteaza plictisit in banca. Povesteste Constantin Noica in al sau Jurnal filosofic: "Imi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulţi copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască (ce absurdă expresie!) viaţa. N-am întîlnit niciodată mai tîrziu atita încordare si sete de a şti. Totul era suspendat în inimile noastre „cum este?", iar de pe buzele aceluia aşteptam să se desprindă un adevăr vital. [...]Poate să fie trivial şi de prost gust ce spun acum. Dar e inutil să fim filistini si moralişti. E un fapt că nici un profesor nu mi-a trezit o sete de a şti, de o asemenea intensitate — iar ea trebuie deşteptată în discipol."
Am avut - in cei 19 ani de scoala pe care i-am facut - cel mult 10 profesori care acceptau dialogul real cu clasa. Si numai o profesoara ale carei ore erau permanent "tulburate" de discutii aprinse - in care ea era mai degraba mediator. Cu siguranta nu eram cuminti la orele de romana. Dar atunci cand profesoara ne vorbea aveam acea curiozitate despre care povesteste Noica; erau lectii despre viata, lectii "vii", frumoase. Evident, nu toti erau interesati de materia respectiva. Dar cred ca pentru toti a fost o experienta memorabila intr-un fel sau altul. Incercand sa o gasesc pe internet pe doamna profesoara am dat peste un interviu cu fosta mea colega de banca din liceu (acum jurnalista de succes) care spune ca profesorul care a influentat-o cel mai mult a fost... profesoara de romana din liceu... Ma intreb de ce?!
Un adult care sta 8 ore la serviciu se presupune ca are acolo o activitate motivanta. El are un scop, a facut o alegere in cunostinta de cauza. Daca acea alegere nu il multumeste are, cel putin, posibilitatea de a isi schimba locul de munca sau chiar meseria. Sau de a incepe o activitate pe cont propriu.
De ce este necesar ca adultii sa fie obedienti si disciplinati la serviciu? Cunosc pe cineva care a fost intr-o vreme sef de laborator intr-un institut de cercetare. Era insa un sef atipic: oamenii lui veneau la munca atunci cand doreau si plecau atunci cand doreau, singura conditie era ca fiecare sa-si faca treaba corespunzator. Atmosfera era relaxata, oamenii munceau cu placere, laboratorul mergea, in ciuda evidentei lipse de disciplina. Fara indoiala, exista si domenii in care nu se poate munci astfel. Dar cei care doresc sa lucreze in domeniile respective sunt oameni care isi asuma acea disciplina, o accepta ca pe o necesitate a muncii lor. In foarte multe cazuri disciplina exista mai degraba pentru a le usura treaba celor care conduc decat pentru a-i ajuta in vreun fel pe cei care sunt condusi. Cu alte cuvinte e una dintre formele de manipulare.
Un copil care sta la scoala 4 sau mai multe ore pe zi nu are de ales. Va merge acasa, unde e obligat sa faca in continuare lectii. Unele dintre acele informatii il intereseaza si le va invata cu placere. Altele ii sunt complet indiferente sau chiar antipatice. Va fi obligat sa le invete si pe acelea, pentru ca "asa trebuie", pierzand din timpul pe care l-ar putea dedica jocului. Doamne - fereste ca un copil sa se joace fara sa-si fi facut temele! "Cumintenia" in context scolar este in cele mai multe cazuri echivalenta cu obedienta. Desigur, acelasi lucru e valabil cel mai adesea si pentru contextul familial. Parintii isi doresc copii care asculta neconditionat ceea ce li se spune, nu copii care inteleg motivatia parintelui si accepta sa colaboreze.
Disciplina care ne este intr-adevar utila nu inseamna obligatoriu respectarea unei forme rigide. Inseamna asumarea - constienta si voluntara - a unor rigori necesare pentru a-ti urma interesele si a-ti face bine treaba, oricare ar fi aceea. Singurii indivizi care sunt multumiti de munca lor sunt aceia care accepta disciplina de la serviciu ca pe un pas in realizarea scopului pe care si l-au propus. Cei carora li se impun niste reguli pe care nu le percep ca fiind necesare vor fi invariabil nemultumiti, se vor simti nedreptatiti si frustrati. Pentru mine disciplina a venit ca o consecinta naturala a activitatii mele, anii de scoala nu au reusit decat sa ma faca sa detest restrictiile absurde. In momentul in care disciplina mi-a fost cu adevarat necesara am adoptat-o fara sa o mai contest.
Probabil exista multe moduri de a-ti insusi disciplina, scoala este unul dintre ele. Nu obligatoriu singurul. Nu obligatoriu cel mai bun. Cred ca depinde de noi ce alegem sa invete copiii nostri. Eu mi-as dori doar sa invete cu placere si cu drag lucruri care sa-l intereseze.
P.S. Si tot Noica zicea: "Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari."
De ce i-ar fi benefica unui copil de 7 ani obligativitatea de a sta nemiscat in banca? De fapt... nu ii este. Invatatoarei ii este mai simplu sa predea unor copii care stau linistiti in banci. Dar e o diferenta imensa intre un copil care asculta cu gura cascata ceva care-l intereseaza si un copil care dormiteaza plictisit in banca. Povesteste Constantin Noica in al sau Jurnal filosofic: "Imi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulţi copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască (ce absurdă expresie!) viaţa. N-am întîlnit niciodată mai tîrziu atita încordare si sete de a şti. Totul era suspendat în inimile noastre „cum este?", iar de pe buzele aceluia aşteptam să se desprindă un adevăr vital. [...]Poate să fie trivial şi de prost gust ce spun acum. Dar e inutil să fim filistini si moralişti. E un fapt că nici un profesor nu mi-a trezit o sete de a şti, de o asemenea intensitate — iar ea trebuie deşteptată în discipol."
Am avut - in cei 19 ani de scoala pe care i-am facut - cel mult 10 profesori care acceptau dialogul real cu clasa. Si numai o profesoara ale carei ore erau permanent "tulburate" de discutii aprinse - in care ea era mai degraba mediator. Cu siguranta nu eram cuminti la orele de romana. Dar atunci cand profesoara ne vorbea aveam acea curiozitate despre care povesteste Noica; erau lectii despre viata, lectii "vii", frumoase. Evident, nu toti erau interesati de materia respectiva. Dar cred ca pentru toti a fost o experienta memorabila intr-un fel sau altul. Incercand sa o gasesc pe internet pe doamna profesoara am dat peste un interviu cu fosta mea colega de banca din liceu (acum jurnalista de succes) care spune ca profesorul care a influentat-o cel mai mult a fost... profesoara de romana din liceu... Ma intreb de ce?!
Un adult care sta 8 ore la serviciu se presupune ca are acolo o activitate motivanta. El are un scop, a facut o alegere in cunostinta de cauza. Daca acea alegere nu il multumeste are, cel putin, posibilitatea de a isi schimba locul de munca sau chiar meseria. Sau de a incepe o activitate pe cont propriu.
De ce este necesar ca adultii sa fie obedienti si disciplinati la serviciu? Cunosc pe cineva care a fost intr-o vreme sef de laborator intr-un institut de cercetare. Era insa un sef atipic: oamenii lui veneau la munca atunci cand doreau si plecau atunci cand doreau, singura conditie era ca fiecare sa-si faca treaba corespunzator. Atmosfera era relaxata, oamenii munceau cu placere, laboratorul mergea, in ciuda evidentei lipse de disciplina. Fara indoiala, exista si domenii in care nu se poate munci astfel. Dar cei care doresc sa lucreze in domeniile respective sunt oameni care isi asuma acea disciplina, o accepta ca pe o necesitate a muncii lor. In foarte multe cazuri disciplina exista mai degraba pentru a le usura treaba celor care conduc decat pentru a-i ajuta in vreun fel pe cei care sunt condusi. Cu alte cuvinte e una dintre formele de manipulare.
Un copil care sta la scoala 4 sau mai multe ore pe zi nu are de ales. Va merge acasa, unde e obligat sa faca in continuare lectii. Unele dintre acele informatii il intereseaza si le va invata cu placere. Altele ii sunt complet indiferente sau chiar antipatice. Va fi obligat sa le invete si pe acelea, pentru ca "asa trebuie", pierzand din timpul pe care l-ar putea dedica jocului. Doamne - fereste ca un copil sa se joace fara sa-si fi facut temele! "Cumintenia" in context scolar este in cele mai multe cazuri echivalenta cu obedienta. Desigur, acelasi lucru e valabil cel mai adesea si pentru contextul familial. Parintii isi doresc copii care asculta neconditionat ceea ce li se spune, nu copii care inteleg motivatia parintelui si accepta sa colaboreze.
Disciplina care ne este intr-adevar utila nu inseamna obligatoriu respectarea unei forme rigide. Inseamna asumarea - constienta si voluntara - a unor rigori necesare pentru a-ti urma interesele si a-ti face bine treaba, oricare ar fi aceea. Singurii indivizi care sunt multumiti de munca lor sunt aceia care accepta disciplina de la serviciu ca pe un pas in realizarea scopului pe care si l-au propus. Cei carora li se impun niste reguli pe care nu le percep ca fiind necesare vor fi invariabil nemultumiti, se vor simti nedreptatiti si frustrati. Pentru mine disciplina a venit ca o consecinta naturala a activitatii mele, anii de scoala nu au reusit decat sa ma faca sa detest restrictiile absurde. In momentul in care disciplina mi-a fost cu adevarat necesara am adoptat-o fara sa o mai contest.
Probabil exista multe moduri de a-ti insusi disciplina, scoala este unul dintre ele. Nu obligatoriu singurul. Nu obligatoriu cel mai bun. Cred ca depinde de noi ce alegem sa invete copiii nostri. Eu mi-as dori doar sa invete cu placere si cu drag lucruri care sa-l intereseze.
P.S. Si tot Noica zicea: "Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari."
vineri, 14 ianuarie 2011
Despre copiii cuminti - partea I
Desi intelepciunea populara insista asupra ideii ca nu exista copii cuminti si babe frumoase parintii se incapataneaza sa creada altfel. Visand copilul perfect ei refuza sa vada in bebelusul care plange singur in patut o fiinta umana dornica de interactiune si stimulare. Bebelusul e "rau" si "rasfatat" si trebuie sa ramana in patut pentru ca acolo e locul care i-a fost rezervat de modelul socio-cultural in care traim. Daca un adult ar fi obligat sa stea privind un tavan alb cateva ore pe zi, incapabil sa se intoarca pe o parte, incapabil sa interactioneze cu alte persoane atunci cand doreste, am considera ca acesta este o manifestare de cruzime. Dar pentru un bebelus e ceva normal si chiar dezirabil. Compatimim un adult condamnat la imobilizare prelungita, insa copilul mic aflat in aceeasi situatie nu numai ca nu e compatimit, dar e chiar condamnat daca-si cere drepturile. Bebelusul e "rau" pentru ca nu accepta sa fie hranit la 3 ore, sa fie luat in brate doar ocazional si sa fie privat de comunicarea si stimularea atat de necesare dezvoltarii sale afective si neurologice. "Rai" sunt si copiii mici care doresc sa se catere in locuri interzise, care nu golesc farfuria de supa, care se tavalesc prin nisip sau calca in balti, care refuza sa fie pupati si imbratisati de straini... Altfel spus, copiii care experimenteaza, sunt activi si dinamici si au o personalitate puternica. "Rai" sunt, evident, si scolarii care nu reusesc sa fie atenti la ore sau nu au chef sa renunte de dragul unor teme mai mult sau mai putin utile la joaca de dupaamiaza. (Nimeni nu pare sa puna la indoiala calitatea acelor ore sau necesitatea acelor informatii pentru dezvoltarea ulterioara a copilului).
Totusi adultii care aplica astfel de etichete nu par sa-si puna vreodata intrebarea "ce inseamna copil cuminte?". Si daca ar face-o ar da probabil raspunsuri stereotipe, de genul: "sa ma asculte, sa nu faca prostii, sa fie respectuos, sa nu-i deranjeze pe altii". Practic e descrierea unui set de comportamente exterioare dezirabile, o imagine fara cusur a conformismului social. Dar cat e de util acest soi de conformism pentru dezvoltarea copiilor (si in ultima instanta, chiar a societatii)? Daca as indrazni macar sa sugerez unui parinte care vrea copii cuminti ca a descris profilul copilul docil si lipsit de initiativa sunt convinsa ca ar fi teribil de uimit. Evident, e firesc sa ne dorim copii care sa se poata integra social, care sa fie compasivi, empatici, atenti cu ceilalti; e firesc sa dorim sa le transmitem copiilor valorile noastre, indiferent care ar fi acelea. Dar "cumintenia" reala nu e o consecinta a submisivitatii. "Cuminenia" rezulta din empatie, din rezonarea cu nevoile celuilalt, din compasiune si din dragoste.
Modelul promovat in societatea noastra pleaca de la premisa copilului iresponsabil, care nu e capabil sa gandeasca si sa hotarasca pentru sine, care are nevoie sa fie secondat permanent. Pe de alta parte - in mod aparent paradoxal - aceeasi societate adopta si modelul copilului "independent" inca din fasa, copilului lasat sa planga din teama de a nu-l rasfata, refuzat atunci cand cere sa fie luat in brate... In realitate nu e vorba de nici un paradox, sunt doar doua fatzete ale aceleiasi paradigme care considera copilul o non - persoana, o vietate inferioara adultului si incapabila de autodeterminare. Din perspectiva acestei paradigme copilul trebuie sa se supuna deciziilor parintilor, el nu are capacitatea de a decide pentru sine deoarece e "imatur", necopt la minte, deci e incapabil sa ia hotarari.
Exista o doza de adevar in acest model: copilul nu are experienta, deci ii va fi dificil sa faca unele alegeri in cunostinta de cauza. Problema apare atunci cand, in loc sa ne ajutam copiii sa capete experienta si sa devina competenti in luarea unor decizii corecte, noi incercam sa ne substituim lor si sa le oferim "ce e mai bine pentru ei". Evident, un copil mic nu poate sa evalueze corect anumite pericole - sa zicem, pericolul de a se lovi tare atunci cand cade. Dar daca nu i se ofera ocazia de a cadea macar ocazional el nu va fi atent: se va baza pe adultul care il supravegheaza si in consecinta atunci cand, inevitabil, va cadea se va lovi mai serios pentru ca nu va avea grija de sine. E posibil ca un copil sa aleaga dulciurile in locul pranzului (cunosc insa si multi adulti care o fac, cu rezultate la fel de catastrofale). Dar un copil sanatos caruia i se ofera o alimentatie adecvata varstei va manca de obicei suficient chiar daca nu va goli farfuria sau nu va alege exact felurile preferate de parinti.
Daca le oferim copiilor ocazia de a se autoregla e posibil ca ei sa faca multe alegeri gresite. Dar, atata timp cat le suntem alaturi si ii secondam, acele greseli le vor permite sa evolueze si sa devina responsabili, le vor permite sa invete din experienta proprie care sunt comportamentele acceptabile social si sa se adapteze cerintelor interactiunii cu ceilalti.
(va urma)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)