Un prieten de-al meu obisnuia sa colectioneze intamplari semnificative. Si mi-am dorit sa "expun" si eu aici cateva intamplari din "colectia" mea...
Lectia 1 - Biberonul
Puiul meu era deja "baiat mare" (avea un an si doua luni). Toata lumea imi spunea ca ar fi timpul sa-l intarc. Eu nu eram chiar convinsa, dar marturisesc ca obosisem de atata alaptat. Asa ca am pus intr-o zi lapte intr-un biberon si i-am oferit biberonul copilului (sperand sa-l familiarizez cu respectiva ustensila).
Copilul ia biberonul, gusta din el, se stramba... Apoi cu un zambet larg imi ridica bluza, se "conecteaza" la tzitzi si mie imi introduce biberonul in gura. Altfel zis: "Bea tu lapte de la vacuta, eu am mamica!" Asa ca am baut cuminte din biberon si am lasat copilul la tzitzi...
Lectia 2 - Instalatorul
Episodul 1
Acum vreo 2 luni am avut o problema mai delicata la baie, care a necesitat interventia unui specialist. Vine specialistul, scoate vasul de WC de la locul lui... treaba complicata si neplacut mirositoare. La un moment dat, intr-o pauza, omul vede chitara mea electrica, uitata intr-un colt, acoperita de praf gros... Eu nu eram acasa, asa ca il roaga pe sotul meu sa-l lase sa cante putin. Sotul, stiind ca e o scula sensibila si scumpa, se uita cam cu indoiala la mainile omului si-l roaga sa aiba multa grija. Omul ia chitara, canta 2 - 3 acorduri, apoi zice:
" Suna frumos!"
" Sigur, suna bine, doar e Gibson!" zice sotul.
" Da, stiu, am si eu un Gibson acasa" raspunde instalatorul.
Apoi se duce si se apuca iar de lucru la WC.
Episodul 2
Recent am avut iarasi nevoie de serviciile instalatorului si, in timp ce asteptam ceva, omul imi propune sa-i cant la chitara. Il refuz politicos. Asa ca ma intreaba daca ii dau voie sa cante el. Sigur, zic!
Ia chitara, incepe sa cante. Are voce, nu e un mare cantaret dar canta frumos... Imi canta si vreo 2 cantece compuse de el. Fumoase si acelea, nimic genial dar se vede ca omul are sensibilitate. Aflu ca mai canta ocazional in concerte folk. "Dar eu sunt instalator" adauga el, ca sa nu fie nici o confuzie. Si dupa vreo 4 melodii se opreste si merge sa faca treaba pentru care venise.
Si ma gandesc ca eu m-am temut sa cant, ca toata muzica din mine a fugit undeva, nu se stie unde. M-am temut ca nu sunt suficient de buna, ca nu stiu suficienta muzica... Poate ca trebuie sa fii instalator ca sa nu ai astfel de temeri
Pana la urma suntem ceea ce indraznim sa devenim. Scolile sau studiile acasa pot fi o cale de a ne realiza visele sau doar un teanc de diplome de care ne impiedicam prin dulap. Dar realitatea e, pana la urma, doar o suma a viselor pe care resim sa le transformam in fapte.
Lectia 3 - Coiful
Am fost de curand la o petrecere de copii. Cand am ajuns acolo toti copiii purtau coifuri de hartie (american style) si insistau sa poarte si fiu-meu. Eu m-am uitat scurt la el si l-am intrebat mai mult din priviri daca doreste. Mi-a raspuns ca nu, asa ca l-am lasat in pace.
La vreo 10 minute dupa noi apare o mamica cu un baietelul ei. Primeste si el un coif pe care copilul il refuza destul de categoric, dar mamica insista si insista ... Eu nu am indraznit sa zic nimic, nu cunosteam persoana si ma gandeam cum sa-i comunic diplomatic ce gandesc. Al meu prunc, insa, s-a dus la ea direct si a intrebat-o scurt:
"Nu vezi ca nu vrea, de ce insisti? Lasa-l cum vrea el!"
Mamica a ramas efectiv fara replica... si l-a lasat cum a vrut el ;)
duminică, 19 iunie 2011
marți, 8 martie 2011
Copiii cuminti - partea a II-a - Scoala
De o vreme incoace aud peste tot clisee despre cat de buna si necesara este scoala. Unul dintre argumentele principale este necesitatea deprinderii disciplinei. Ultima discutie pe care am avut-o pe tema asta a atins o problema reala: copilul trebuie sa capete deprinderile necesare mai tarziu, in viata adulta, una dintre acestea fiind acceptarea unor anumite reguli impuse din exterior. Realitatea este ca cei mai multi dintre noi avem servicii care ne impun sa ramanem la program cel putin 8 ore, sa facem o munca relativ monotona, sa ascultam comenzile sefilor nostri. Pentru a deveni adulti adaptati social avem nevoie intr-adevar de o doza relativ mare de obedienta, este necesar sa acceptam anumite compromisuri. Avem nevoie... noi? sau societatea? sau... ?
De ce i-ar fi benefica unui copil de 7 ani obligativitatea de a sta nemiscat in banca? De fapt... nu ii este. Invatatoarei ii este mai simplu sa predea unor copii care stau linistiti in banci. Dar e o diferenta imensa intre un copil care asculta cu gura cascata ceva care-l intereseaza si un copil care dormiteaza plictisit in banca. Povesteste Constantin Noica in al sau Jurnal filosofic: "Imi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulţi copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască (ce absurdă expresie!) viaţa. N-am întîlnit niciodată mai tîrziu atita încordare si sete de a şti. Totul era suspendat în inimile noastre „cum este?", iar de pe buzele aceluia aşteptam să se desprindă un adevăr vital. [...]Poate să fie trivial şi de prost gust ce spun acum. Dar e inutil să fim filistini si moralişti. E un fapt că nici un profesor nu mi-a trezit o sete de a şti, de o asemenea intensitate — iar ea trebuie deşteptată în discipol."
Am avut - in cei 19 ani de scoala pe care i-am facut - cel mult 10 profesori care acceptau dialogul real cu clasa. Si numai o profesoara ale carei ore erau permanent "tulburate" de discutii aprinse - in care ea era mai degraba mediator. Cu siguranta nu eram cuminti la orele de romana. Dar atunci cand profesoara ne vorbea aveam acea curiozitate despre care povesteste Noica; erau lectii despre viata, lectii "vii", frumoase. Evident, nu toti erau interesati de materia respectiva. Dar cred ca pentru toti a fost o experienta memorabila intr-un fel sau altul. Incercand sa o gasesc pe internet pe doamna profesoara am dat peste un interviu cu fosta mea colega de banca din liceu (acum jurnalista de succes) care spune ca profesorul care a influentat-o cel mai mult a fost... profesoara de romana din liceu... Ma intreb de ce?!
Un adult care sta 8 ore la serviciu se presupune ca are acolo o activitate motivanta. El are un scop, a facut o alegere in cunostinta de cauza. Daca acea alegere nu il multumeste are, cel putin, posibilitatea de a isi schimba locul de munca sau chiar meseria. Sau de a incepe o activitate pe cont propriu.
De ce este necesar ca adultii sa fie obedienti si disciplinati la serviciu? Cunosc pe cineva care a fost intr-o vreme sef de laborator intr-un institut de cercetare. Era insa un sef atipic: oamenii lui veneau la munca atunci cand doreau si plecau atunci cand doreau, singura conditie era ca fiecare sa-si faca treaba corespunzator. Atmosfera era relaxata, oamenii munceau cu placere, laboratorul mergea, in ciuda evidentei lipse de disciplina. Fara indoiala, exista si domenii in care nu se poate munci astfel. Dar cei care doresc sa lucreze in domeniile respective sunt oameni care isi asuma acea disciplina, o accepta ca pe o necesitate a muncii lor. In foarte multe cazuri disciplina exista mai degraba pentru a le usura treaba celor care conduc decat pentru a-i ajuta in vreun fel pe cei care sunt condusi. Cu alte cuvinte e una dintre formele de manipulare.
Un copil care sta la scoala 4 sau mai multe ore pe zi nu are de ales. Va merge acasa, unde e obligat sa faca in continuare lectii. Unele dintre acele informatii il intereseaza si le va invata cu placere. Altele ii sunt complet indiferente sau chiar antipatice. Va fi obligat sa le invete si pe acelea, pentru ca "asa trebuie", pierzand din timpul pe care l-ar putea dedica jocului. Doamne - fereste ca un copil sa se joace fara sa-si fi facut temele! "Cumintenia" in context scolar este in cele mai multe cazuri echivalenta cu obedienta. Desigur, acelasi lucru e valabil cel mai adesea si pentru contextul familial. Parintii isi doresc copii care asculta neconditionat ceea ce li se spune, nu copii care inteleg motivatia parintelui si accepta sa colaboreze.
Disciplina care ne este intr-adevar utila nu inseamna obligatoriu respectarea unei forme rigide. Inseamna asumarea - constienta si voluntara - a unor rigori necesare pentru a-ti urma interesele si a-ti face bine treaba, oricare ar fi aceea. Singurii indivizi care sunt multumiti de munca lor sunt aceia care accepta disciplina de la serviciu ca pe un pas in realizarea scopului pe care si l-au propus. Cei carora li se impun niste reguli pe care nu le percep ca fiind necesare vor fi invariabil nemultumiti, se vor simti nedreptatiti si frustrati. Pentru mine disciplina a venit ca o consecinta naturala a activitatii mele, anii de scoala nu au reusit decat sa ma faca sa detest restrictiile absurde. In momentul in care disciplina mi-a fost cu adevarat necesara am adoptat-o fara sa o mai contest.
Probabil exista multe moduri de a-ti insusi disciplina, scoala este unul dintre ele. Nu obligatoriu singurul. Nu obligatoriu cel mai bun. Cred ca depinde de noi ce alegem sa invete copiii nostri. Eu mi-as dori doar sa invete cu placere si cu drag lucruri care sa-l intereseze.
P.S. Si tot Noica zicea: "Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari."
De ce i-ar fi benefica unui copil de 7 ani obligativitatea de a sta nemiscat in banca? De fapt... nu ii este. Invatatoarei ii este mai simplu sa predea unor copii care stau linistiti in banci. Dar e o diferenta imensa intre un copil care asculta cu gura cascata ceva care-l intereseaza si un copil care dormiteaza plictisit in banca. Povesteste Constantin Noica in al sau Jurnal filosofic: "Imi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulţi copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască (ce absurdă expresie!) viaţa. N-am întîlnit niciodată mai tîrziu atita încordare si sete de a şti. Totul era suspendat în inimile noastre „cum este?", iar de pe buzele aceluia aşteptam să se desprindă un adevăr vital. [...]Poate să fie trivial şi de prost gust ce spun acum. Dar e inutil să fim filistini si moralişti. E un fapt că nici un profesor nu mi-a trezit o sete de a şti, de o asemenea intensitate — iar ea trebuie deşteptată în discipol."
Am avut - in cei 19 ani de scoala pe care i-am facut - cel mult 10 profesori care acceptau dialogul real cu clasa. Si numai o profesoara ale carei ore erau permanent "tulburate" de discutii aprinse - in care ea era mai degraba mediator. Cu siguranta nu eram cuminti la orele de romana. Dar atunci cand profesoara ne vorbea aveam acea curiozitate despre care povesteste Noica; erau lectii despre viata, lectii "vii", frumoase. Evident, nu toti erau interesati de materia respectiva. Dar cred ca pentru toti a fost o experienta memorabila intr-un fel sau altul. Incercand sa o gasesc pe internet pe doamna profesoara am dat peste un interviu cu fosta mea colega de banca din liceu (acum jurnalista de succes) care spune ca profesorul care a influentat-o cel mai mult a fost... profesoara de romana din liceu... Ma intreb de ce?!
Un adult care sta 8 ore la serviciu se presupune ca are acolo o activitate motivanta. El are un scop, a facut o alegere in cunostinta de cauza. Daca acea alegere nu il multumeste are, cel putin, posibilitatea de a isi schimba locul de munca sau chiar meseria. Sau de a incepe o activitate pe cont propriu.
De ce este necesar ca adultii sa fie obedienti si disciplinati la serviciu? Cunosc pe cineva care a fost intr-o vreme sef de laborator intr-un institut de cercetare. Era insa un sef atipic: oamenii lui veneau la munca atunci cand doreau si plecau atunci cand doreau, singura conditie era ca fiecare sa-si faca treaba corespunzator. Atmosfera era relaxata, oamenii munceau cu placere, laboratorul mergea, in ciuda evidentei lipse de disciplina. Fara indoiala, exista si domenii in care nu se poate munci astfel. Dar cei care doresc sa lucreze in domeniile respective sunt oameni care isi asuma acea disciplina, o accepta ca pe o necesitate a muncii lor. In foarte multe cazuri disciplina exista mai degraba pentru a le usura treaba celor care conduc decat pentru a-i ajuta in vreun fel pe cei care sunt condusi. Cu alte cuvinte e una dintre formele de manipulare.
Un copil care sta la scoala 4 sau mai multe ore pe zi nu are de ales. Va merge acasa, unde e obligat sa faca in continuare lectii. Unele dintre acele informatii il intereseaza si le va invata cu placere. Altele ii sunt complet indiferente sau chiar antipatice. Va fi obligat sa le invete si pe acelea, pentru ca "asa trebuie", pierzand din timpul pe care l-ar putea dedica jocului. Doamne - fereste ca un copil sa se joace fara sa-si fi facut temele! "Cumintenia" in context scolar este in cele mai multe cazuri echivalenta cu obedienta. Desigur, acelasi lucru e valabil cel mai adesea si pentru contextul familial. Parintii isi doresc copii care asculta neconditionat ceea ce li se spune, nu copii care inteleg motivatia parintelui si accepta sa colaboreze.
Disciplina care ne este intr-adevar utila nu inseamna obligatoriu respectarea unei forme rigide. Inseamna asumarea - constienta si voluntara - a unor rigori necesare pentru a-ti urma interesele si a-ti face bine treaba, oricare ar fi aceea. Singurii indivizi care sunt multumiti de munca lor sunt aceia care accepta disciplina de la serviciu ca pe un pas in realizarea scopului pe care si l-au propus. Cei carora li se impun niste reguli pe care nu le percep ca fiind necesare vor fi invariabil nemultumiti, se vor simti nedreptatiti si frustrati. Pentru mine disciplina a venit ca o consecinta naturala a activitatii mele, anii de scoala nu au reusit decat sa ma faca sa detest restrictiile absurde. In momentul in care disciplina mi-a fost cu adevarat necesara am adoptat-o fara sa o mai contest.
Probabil exista multe moduri de a-ti insusi disciplina, scoala este unul dintre ele. Nu obligatoriu singurul. Nu obligatoriu cel mai bun. Cred ca depinde de noi ce alegem sa invete copiii nostri. Eu mi-as dori doar sa invete cu placere si cu drag lucruri care sa-l intereseze.
P.S. Si tot Noica zicea: "Visez o scoala in care sa nu se predea, la drept vorbind, nimic. Sa traiesti linistit si cuviincios, intr-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cativa oameni tineri ai lumii, sa vina acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Caci totul si toti le dau lectii. Totul trebuie invatat din afara si pe dinafara, iar singurul lucru care le e ingaduit din cand in cand e sa puna intrebari."
vineri, 14 ianuarie 2011
Despre copii cuminti - partea I
Desi intelepciunea populara insista asupra ideii ca nu exista copii cuminti si babe frumoase parintii se incapataneaza sa creada altfel. Visand copilul perfect ei refuza sa vada in bebelusul care plange singur in patut o fiinta umana dornica de interactiune si stimulare. Bebelusul e "rau" si "rasfatat" si trebuie sa ramana in patut pentru ca acolo e locul care i-a fost rezervat de modelul socio-cultural in care traim. Daca un adult ar fi obligat sa stea privind un tavan alb cateva ore pe zi, incapabil sa se intoarca pe o parte, incapabil sa interactioneze cu alte persoane atunci cand doreste, am considera ca acesta este o manifestare de cruzime. Dar pentru un bebelus e ceva normal si chiar dezirabil. Compatimim un adult condamnat la imobilizare prelungita, insa copilul mic aflat in aceeasi situatie nu numai ca nu e compatimit, dar e chiar condamnat daca-si cere drepturile. Bebelusul e "rau" pentru ca nu accepta sa fie hranit la 3 ore, sa fie luat in brate doar ocazional si sa fie privat de comunicarea si stimularea atat de necesare dezvoltarii sale afective si neurologice. "Rai" sunt si copiii mici care doresc sa se catere in locuri interzise, care nu golesc farfuria de supa, care se tavalesc prin nisip sau calca in balti, care refuza sa fie pupati si imbratisati de straini... Altfel spus, copiii care experimenteaza, sunt activi si dinamici si au o personalitate puternica. "Rai" sunt, evident, si scolarii care nu reusesc sa fie atenti la ore sau nu au chef sa renunte de dragul unor teme mai mult sau mai putin utile la joaca de dupaamiaza. (Nimeni nu pare sa puna la indoiala calitatea acelor ore sau necesitatea acelor informatii pentru dezvoltarea ulterioara a copilului).
Totusi adultii care aplica astfel de etichete nu par sa-si puna vreodata intrebarea "ce inseamna copil cuminte?". Si daca ar face-o ar da probabil raspunsuri stereotipe, de genul: "sa ma asculte, sa nu faca prostii, sa fie respectuos, sa nu-i deranjeze pe altii". Practic e descrierea unui set de comportamente exterioare dezirabile, o imagine fara cusur a conformismului social. Dar cat e de util acest soi de conformism pentru dezvoltarea copiilor (si in ultima instanta, chiar a societatii)? Daca as indrazni macar sa sugerez unui parinte care vrea copii cuminti ca a descris profilul copilul docil si lipsit de initiativa sunt convinsa ca ar fi teribil de uimit. Evident, e firesc sa ne dorim copii care sa se poata integra social, care sa fie compasivi, empatici, atenti cu ceilalti; e firesc sa dorim sa le transmitem copiilor valorile noastre, indiferent care ar fi acelea. Dar "cumintenia" reala nu e o consecinta a submisivitatii. "Cuminenia" rezulta din empatie, din rezonarea cu nevoile celuilalt, din compasiune si din dragoste.
Modelul promovat in societatea noastra pleaca de la premisa copilului iresponsabil, care nu e capabil sa gandeasca si sa hotarasca pentru sine, care are nevoie sa fie secondat permanent. Pe de alta parte - in mod aparent paradoxal - aceeasi societate adopta si modelul copilului "independent" inca din fasa, copilului lasat sa planga din teama de a nu-l rasfata, refuzat atunci cand cere sa fie luat in brate... In realitate nu e vorba de nici un paradox, sunt doar doua fatzete ale aceleiasi paradigme care considera copilul o non - persoana, o vietate inferioara adultului si incapabila de autodeterminare. Din perspectiva acestei paradigme copilul trebuie sa se supuna deciziilor parintilor, el nu are capacitatea de a decide pentru sine deoarece e "imatur", necopt la minte, deci e incapabil sa ia hotarari.
Exista o doza de adevar in acest model: copilul nu are experienta, deci ii va fi dificil sa faca unele alegeri in cunostinta de cauza. Problema apare atunci cand, in loc sa ne ajutam copiii sa capete experienta si sa devina competenti in luarea unor decizii corecte, noi incercam sa ne substituim lor si sa le oferim "ce e mai bine pentru ei". Evident, un copil mic nu poate sa evalueze corect anumite pericole - sa zicem, pericolul de a se lovi tare atunci cand cade. Dar daca nu i se ofera ocazia de a cadea macar ocazional el nu va fi atent: se va baza pe adultul care il supravegheaza si in consecinta atunci cand, inevitabil, va cadea se va lovi mai serios pentru ca nu va avea grija de sine. E posibil ca un copil sa aleaga dulciurile in locul pranzului (cunosc insa si multi adulti care o fac, cu rezultate la fel de catastrofale). Dar un copil sanatos caruia i se ofera o alimentatie adecvata varstei va manca de obicei suficient chiar daca nu va goli farfuria sau nu va alege exact felurile preferate de parinti.
Daca le oferim copiilor ocazia de a se autoregla e posibil ca ei sa faca multe alegeri gresite. Dar, atata timp cat le suntem alaturi si ii secondam, acele greseli le vor permite sa evolueze si sa devina responsabili, le vor permite sa invete din experienta proprie care sunt comportamentele acceptabile social si sa se adapteze cerintelor interactiunii cu ceilalti.
(va urma)
sâmbătă, 20 noiembrie 2010
Şcoala din iarbă
Când am început să scriu în acest blog eram furioasă. Sau indignată, nu mai ştiu bine. Sau poate doar întristată de ceea ce vedeam că se întampla. Iar după ce am scris primele două postări m-am blocat cumva, pentru că nu doream să scriu pe acelaşi ton dar nici nu ştiam cum să schimb tonul fără să sune fals. Dar în momentul acesta îmi doresc doar să povestesc -- despre şcoală si educatie aşa cum le-am perceput în copilarie şi aşa cum le văd acum. Sunt multe lucruri semnificative din trecut pe care nu le-am înteles decât mult mai târziu şi pe unele dintre ele încă simt nevoia să le clarific.
Îmi amintesc lecţiile de muzică in care profesoara venea cu pickup-ul şi ne exemplifica tot ce ne predase, iar sâmbăta ne lua în grup şi ne ducea la Ateneu; de lecţiile de istorie în care aveam interminabile discuţii cu profesorul despre teorii alternative pe care manualele nu le vor menţiona vreodata; de excursiile şi de lectiile de chitara şi de viaţă pe care ni le dădea profesorul de matematică; de interminabilele discuţii libere cu profesoara de româna din liceu – care începeau poate cu Eminescu şi se sfârşeau cu teoria relativităţii, după ce trecuseră prin pictură, Biblie, muzica clasică şi încă vreo câteva subiecte cu tot atâta legătură cu programa de curs.
A trebuit sa treaca timpul si sa devin adult ca sa inteleg ca lectiile cu adevarat importante nu le-am invatat de la scoala. Le-am invatat experimentand, jucandu-ma, dedicandu-le timp si energie si dragoste.
Faptul că mai târziu, când am devenit la rândul meu mamă, am putut să-mi ascult copilul şi să trec peste prejudecăţile educaţionale în care fusesem (de)formată a venit nu atât din vreo înţelepciune sau din vreo căutare a mea specială cât din amintirea clară a acelor trăiri.
Îmi privesc acum copilul : liber, neîngrădit de acele constrângeri educaţionale care pe mine m-au determinat să fiu cândva o persoană conformistă şi frustrată. Îl vad mergând la grădiniţă trist şi plictisit, uneori răzvrătit, alteori resemnat. Nu pot să susţin că nu a învăţat nimic de acolo, dar prea puţin din tot ce învaţă are legătură cu interesele şi preocupările lui. Îl văd (pe de altă parte) jucându-se prin iarbă fericit cu prietenii lui de la ţară, învăţînd de la ei despre socializare, învăţându-i la rândul lui ce înseamnă imaginaţia neîngradită de tipare. Îi văd pe acei copii revenind cu drag să se joace împreună cu el, deşi e mult mai mic decât ei ca vârstă iar ei sunt deja un grup închegat. Pentru ei contextul nostru familial reprezintă un mod ciudat de relaţionare, deşi cu siguranţă dacă i-aş întreba nu ar şti să spună asta. Dar îi observ studiindu-ne şi mirându-se, oarecum dezorientaţi de faptul că cel mic înţelege lucruri de care ei nu au auzit, de faptul că e atât de hotărât şi de sigur pe el în tot ce face... 
Şi mi-a trecut prin minte că ar fi frumos să incep cu ei o "şcoală în iarbă", în care lecţiile să fie o continuare firească a jocului, de fapt nici măcar o continuare, lecţia e insuşi jocul şi bucuria de a fi împreună. O şcoală la care biologia si fizica se învaţă privind în jur şi înţelegând ceea ce vezi, matematica o studiezi socotind preţul merelor pe care le-a cumpărat prietenul de la "magazinul" tău improvizat la poalele pomului iar literatura se povesteşte seara, în jurul focului de tabără.
Pentru a fi întru totul sinceră o să spun că, până la vreo 30+ de ani, nu am pus niciodată sub semnul îndoielii şcoala ca mod de educaţie optim şi esenţial pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Dacă m-ar fi întrebat cineva aş fi afirmat fără nici o urmă de îndoială că mi-a plăcut să merg la şcoală şi că nu mi-a fost deloc greu, că nu m-am simtit "oprimată", că am învăţat acolo lucruri interesante şi folositoare. Mi se pare important să subliniez asta pentru ceea ce vreau să susţin în continuare: nu am fost o neadaptată a sistemului, am avut destui profesori de care îmi amintesc cu drag şi cu plăcere, multe ore de curs la care am mers cu reală pasiune. Am fost printre cei "norocoşi" care nu şi-au pus problema să se răzvrătească atunci când au vazut că unele lucruri nu se întâmplă aşa cum ar fi trebuit, pentru ca acele lucruri nu le-am simţit decât arareori pe pielea mea.
Dar mi-au rămas din şcoală câteva repere care au tras un semnal de alarmă şi m-au obligat să-mi pun întrebări şi să caut explicaţii. Amintirea unor profesori care au comis nedreptăţi evidente, amintirea unor interminabile ore in care scriam lecţia după dictare fără să o înţelegem, amintirea atâtor şi atâtor ore sterile, de imensă plictiseală întreruptă doar de vreo şotie a vreunui coleg. Totuşi, mai mult decât toate astea, a contat faptul că învăţăturile pe care mi le amintesc din vremea şcolii sunt mai degraba legate tocmai de acei profesori care nu respectau programa şi făceau lucruri speciale.
Îmi amintesc lecţiile de muzică in care profesoara venea cu pickup-ul şi ne exemplifica tot ce ne predase, iar sâmbăta ne lua în grup şi ne ducea la Ateneu; de lecţiile de istorie în care aveam interminabile discuţii cu profesorul despre teorii alternative pe care manualele nu le vor menţiona vreodata; de excursiile şi de lectiile de chitara şi de viaţă pe care ni le dădea profesorul de matematică; de interminabilele discuţii libere cu profesoara de româna din liceu – care începeau poate cu Eminescu şi se sfârşeau cu teoria relativităţii, după ce trecuseră prin pictură, Biblie, muzica clasică şi încă vreo câteva subiecte cu tot atâta legătură cu programa de curs. Da, şcoala mi-a facilitat întâlnirea cu 5 sau 6 profesori deosebiţi, m-a ajutat să cunosc câţiva colegi tare faini, să rămân cu un minimum de cultură generală în ceea ce priveşte literatura, matematica, limbile străine, muzica sau desenul. Tot şcoala m-a “ajutat” să-mi pierd definitiv curiozitatea pentru geografie şi istorie (pe care le iubeam mult la inceput), să urăsc de-a binele fizica (pe care am regăsit-o abia pe la 28 de ani, când oricum nu mai aveam timp de ea), să învăţ să mă bazez pe memoria de scurtă durată pentru toate examenele care nu mă interesau şi să pun frâu curioziăţii pe care nu apucam să o potolesc din pricina prea multelor lecţii.
A trebuit sa treaca timpul si sa devin adult ca sa inteleg ca lectiile cu adevarat importante nu le-am invatat de la scoala. Le-am invatat experimentand, jucandu-ma, dedicandu-le timp si energie si dragoste.
Dar cred că la treisprezece ani fost primul moment în care am conştientizat faptul că adulţii din jurul meu (profesori sau părinţi) comiteau o sumedenie de greşeli educaţionale. Şi am fost profund uimită, pentru că fusesem învăţată să nu pun la îndoială înţelepciunea celor mai în vârstă decât mine. Cred ca atunci am luat o hotărâre extrem de importanta pentru dezvoltarea mea de mai târziu: să nu uit cum e să fii copil, să nu uit ce am simtit în acei ani, să nu îngrop undeva în trecut spaimele şi îndoielile mele de copil.
Faptul că mai târziu, când am devenit la rândul meu mamă, am putut să-mi ascult copilul şi să trec peste prejudecăţile educaţionale în care fusesem (de)formată a venit nu atât din vreo înţelepciune sau din vreo căutare a mea specială cât din amintirea clară a acelor trăiri.
Îmi privesc acum copilul : liber, neîngrădit de acele constrângeri educaţionale care pe mine m-au determinat să fiu cândva o persoană conformistă şi frustrată. Îl vad mergând la grădiniţă trist şi plictisit, uneori răzvrătit, alteori resemnat. Nu pot să susţin că nu a învăţat nimic de acolo, dar prea puţin din tot ce învaţă are legătură cu interesele şi preocupările lui. Îl văd (pe de altă parte) jucându-se prin iarbă fericit cu prietenii lui de la ţară, învăţînd de la ei despre socializare, învăţându-i la rândul lui ce înseamnă imaginaţia neîngradită de tipare. Îi văd pe acei copii revenind cu drag să se joace împreună cu el, deşi e mult mai mic decât ei ca vârstă iar ei sunt deja un grup închegat. Pentru ei contextul nostru familial reprezintă un mod ciudat de relaţionare, deşi cu siguranţă dacă i-aş întreba nu ar şti să spună asta. Dar îi observ studiindu-ne şi mirându-se, oarecum dezorientaţi de faptul că cel mic înţelege lucruri de care ei nu au auzit, de faptul că e atât de hotărât şi de sigur pe el în tot ce face... 
Şi mi-a trecut prin minte că ar fi frumos să incep cu ei o "şcoală în iarbă", în care lecţiile să fie o continuare firească a jocului, de fapt nici măcar o continuare, lecţia e insuşi jocul şi bucuria de a fi împreună. O şcoală la care biologia si fizica se învaţă privind în jur şi înţelegând ceea ce vezi, matematica o studiezi socotind preţul merelor pe care le-a cumpărat prietenul de la "magazinul" tău improvizat la poalele pomului iar literatura se povesteşte seara, în jurul focului de tabără.
O şcoală de "premianţi" cu hainele si mâinile murdare, cu coroniţe de fân şi zâmbetul până la urechi...
joi, 29 aprilie 2010
Combatem abandonul scolar, incurajam abandonul familial (partea II)
Ce este scoala in contextul social actual?
Parinti ocupati si obositi. Copii nervosi si dificil de educat. Profesori frustrati si dezinteresati. Scoli cu dotari necorespunzatoare.
Par sa fie problemele omniprezente cu care se confrunta educatia in prezent. Ne plangem mereu ca "nivelul" invatamantului romanesc a scazut, ca nu mai exista performanta scolara, ca elevii sunt obraznici si agresivi cu profesorii, ca profesorii nu isi fac meseria cum trebuie... Aparent paradoxal, aceste probleme s-au agravat in anii care au urmat Revolutiei, desi ne-am fi asteptat ca o societate libera sa ofere o alternativa educationala decenta scolilor comuniste.
Oare parintii epocii de Aur, fortati sa-si lase copiii la cresa de la 3 luni daca nu aveau o bunica de rezerva, lucrand 6 zile pe saptamana, reuseau sa se descurce mai bine? Oare profesorii aveau salarii mai mari sau scolile erau mai bine intretinute? Oare copiii generatiei "cu cheia de gat" erau mai cuminti/destepti/performanti decat copiii din prezent?
Nu, cel mai probabil. Si totusi scoala pare sa se descurce mai prost acum decat in trecut. De ce?
Raspunsul la intrebare e complex si nu o sa incerc sa ating aici decat ideile esentiale.
1. Parintii aveau mult mai putin timp liber. Dar si mult mai putine oportunitati de a isi neglija copiii. Programul TV era de doar 2 ore/zi, nu exista internet sau ziarul "Can-can"... Parintii erau mai responsabilizati si mai implicati in ceea ce priveste viata si activitatile progeniturilor (desi nu neaparat in sensul bun al cuvantului).
2. Scoala, invatatura, reprezentau principala cale de a trai o viata decenta. Intelectualii erau o clasa sociala in sine, de aici o presiune sociala imensa asupra copiilor - care invatau de mici ca nu au decat doua alternative: la carte sau la coada vacii!
3. Copiii nu aveau un termen de comparatie pozitiv. Activitatile de la scoala erau mai mult decat ce puteau spera, totusi, acasa. Nu aveau camere intregi pline cu jucarii, nu aveau acces la tot felul de surse de informare si educatie. Scoala, buna - rea, era mai buna decat nimic.
4. Profesorii erau tot prost platiti si tratati. Dar pentru ca nu sperau la ceva mai bun isi faceau meseria cat puteau de bine si incercau sa aiba macar satisfactia profesionala.
5.Cuvintele cheie, totusi, raman "societate libera". Societatea romaneasca prezenta e departe de a fi libera. E o societate de consum, cu o dinamica dictata de reguli economice. Rostul ei e sa aiba producatori eficienti care sa petreaca mai multe ore la locul de munca pentru a castiga mai multi bani... Acei bani sunt apoi cheltuiti in ipostaza de consumatori de obiecte, de programe TV, de idei primite de-a gata...
Societate si familie - nimic nu se pierde, nimic nu se castiga: totul se consuma!
Nu trebuie sa ne amagim. Transformarea individului in consumator nu e decat una dintre numeroasele variante de a conduce o societate. O varianta "soft", ai zice, daca o compari cu nazismul, comunismul sau chiar cu feudalismul.
Avem privilegiul de a ne pierde noaptea in fata calculatorului, scriind intr-un blog obscur niste idei care poate nu intereseaza pe nimeni. Nu facem inchisoare pentru acele idei (cel putin nu atata vreme cat ele nu devin cu adevarat interesante pentru un numar mare de oameni). Putem sa comunicam cu persoane din celalalt capat al planetei. Si totusi... Ceva nu suna bine.
Stam prea multe ore la serviciu, nu castigam - ni se pare noua - pe masura activitatii prestate (desi, la drept vorbind, banii ne ajung sa traim decent si sa cumparam un maldar de mici gadgeturi utile dar nu neaparat necesare). Petrecem prea putin timp cu copiii nostri si de multe ori suntem prea obositi ca sa fim in stare sa ne jucam cu ei. Ne place munca noastra (eventual), dar daca am face acelasi lucru mult mai putine ore pe saptamana ne-ar placea si mai tare. Avem in casa prea multe jucarii nefolosite, prea multe haine pe care le purtam rar sau deloc, prea multe lucruri inutile. Si cumparam in continuare.
In dorinta de a le oferi copiilor "tot ce e mai bun" plecam sa lucram in straintatate, privand acei copii de singurul lucru cu adevarat important pentru dezvoltarea lor: prezenta - fizica si afectiva - a unor parinti iubitori.
Unde intra scoala in ecuatie?
Scoala e colacul de salvare, e veriga lipsa intre copilarie si viata adulta. Il blamam vehement pe tatal care-si ia fiul cu el la camp privandu-l de beneficiile educatiei scolare. E un abuz sa educi un copil care nu are nici o treaba cu scoala si caruia nu-i place invatatura si sa-l pregatesti pentru ceea ce va face efectiv in viata adulta. Daca acelasi tata ar pleca la munca in Spania si copilul ar merge la scoala am rasufla cu totii usurati: inca un suflet salvat pe altarul gramaticii!
Evident, exagerez. Sunt multi parinti abuzivi care ne le permit copiilor lor sa invete. Sunt insa si multi parinti abuzivi care isi obliga (cu inima impacata) copiii sa mearga la scoala desi e clar ca acei copii nu au ce cauta acolo.
Scoala pregateste elevii pentru viata adulta, ni se spune. In acest caz, scoala romaneasca nu e nu esec ci e un mare succes: reuseste sa livreze genii pentru export si minti obediente pentru uz intern. Ce ne putem dori mai mult?
Parinti ocupati si obositi. Copii nervosi si dificil de educat. Profesori frustrati si dezinteresati. Scoli cu dotari necorespunzatoare.
Par sa fie problemele omniprezente cu care se confrunta educatia in prezent. Ne plangem mereu ca "nivelul" invatamantului romanesc a scazut, ca nu mai exista performanta scolara, ca elevii sunt obraznici si agresivi cu profesorii, ca profesorii nu isi fac meseria cum trebuie... Aparent paradoxal, aceste probleme s-au agravat in anii care au urmat Revolutiei, desi ne-am fi asteptat ca o societate libera sa ofere o alternativa educationala decenta scolilor comuniste.
Oare parintii epocii de Aur, fortati sa-si lase copiii la cresa de la 3 luni daca nu aveau o bunica de rezerva, lucrand 6 zile pe saptamana, reuseau sa se descurce mai bine? Oare profesorii aveau salarii mai mari sau scolile erau mai bine intretinute? Oare copiii generatiei "cu cheia de gat" erau mai cuminti/destepti/performanti decat copiii din prezent?
Nu, cel mai probabil. Si totusi scoala pare sa se descurce mai prost acum decat in trecut. De ce?
Raspunsul la intrebare e complex si nu o sa incerc sa ating aici decat ideile esentiale.
1. Parintii aveau mult mai putin timp liber. Dar si mult mai putine oportunitati de a isi neglija copiii. Programul TV era de doar 2 ore/zi, nu exista internet sau ziarul "Can-can"... Parintii erau mai responsabilizati si mai implicati in ceea ce priveste viata si activitatile progeniturilor (desi nu neaparat in sensul bun al cuvantului).
2. Scoala, invatatura, reprezentau principala cale de a trai o viata decenta. Intelectualii erau o clasa sociala in sine, de aici o presiune sociala imensa asupra copiilor - care invatau de mici ca nu au decat doua alternative: la carte sau la coada vacii!
3. Copiii nu aveau un termen de comparatie pozitiv. Activitatile de la scoala erau mai mult decat ce puteau spera, totusi, acasa. Nu aveau camere intregi pline cu jucarii, nu aveau acces la tot felul de surse de informare si educatie. Scoala, buna - rea, era mai buna decat nimic.
4. Profesorii erau tot prost platiti si tratati. Dar pentru ca nu sperau la ceva mai bun isi faceau meseria cat puteau de bine si incercau sa aiba macar satisfactia profesionala.
5.Cuvintele cheie, totusi, raman "societate libera". Societatea romaneasca prezenta e departe de a fi libera. E o societate de consum, cu o dinamica dictata de reguli economice. Rostul ei e sa aiba producatori eficienti care sa petreaca mai multe ore la locul de munca pentru a castiga mai multi bani... Acei bani sunt apoi cheltuiti in ipostaza de consumatori de obiecte, de programe TV, de idei primite de-a gata...
Societate si familie - nimic nu se pierde, nimic nu se castiga: totul se consuma!
Nu trebuie sa ne amagim. Transformarea individului in consumator nu e decat una dintre numeroasele variante de a conduce o societate. O varianta "soft", ai zice, daca o compari cu nazismul, comunismul sau chiar cu feudalismul.
Avem privilegiul de a ne pierde noaptea in fata calculatorului, scriind intr-un blog obscur niste idei care poate nu intereseaza pe nimeni. Nu facem inchisoare pentru acele idei (cel putin nu atata vreme cat ele nu devin cu adevarat interesante pentru un numar mare de oameni). Putem sa comunicam cu persoane din celalalt capat al planetei. Si totusi... Ceva nu suna bine.
Stam prea multe ore la serviciu, nu castigam - ni se pare noua - pe masura activitatii prestate (desi, la drept vorbind, banii ne ajung sa traim decent si sa cumparam un maldar de mici gadgeturi utile dar nu neaparat necesare). Petrecem prea putin timp cu copiii nostri si de multe ori suntem prea obositi ca sa fim in stare sa ne jucam cu ei. Ne place munca noastra (eventual), dar daca am face acelasi lucru mult mai putine ore pe saptamana ne-ar placea si mai tare. Avem in casa prea multe jucarii nefolosite, prea multe haine pe care le purtam rar sau deloc, prea multe lucruri inutile. Si cumparam in continuare.
In dorinta de a le oferi copiilor "tot ce e mai bun" plecam sa lucram in straintatate, privand acei copii de singurul lucru cu adevarat important pentru dezvoltarea lor: prezenta - fizica si afectiva - a unor parinti iubitori.
Unde intra scoala in ecuatie?
Scoala e colacul de salvare, e veriga lipsa intre copilarie si viata adulta. Il blamam vehement pe tatal care-si ia fiul cu el la camp privandu-l de beneficiile educatiei scolare. E un abuz sa educi un copil care nu are nici o treaba cu scoala si caruia nu-i place invatatura si sa-l pregatesti pentru ceea ce va face efectiv in viata adulta. Daca acelasi tata ar pleca la munca in Spania si copilul ar merge la scoala am rasufla cu totii usurati: inca un suflet salvat pe altarul gramaticii!
Evident, exagerez. Sunt multi parinti abuzivi care ne le permit copiilor lor sa invete. Sunt insa si multi parinti abuzivi care isi obliga (cu inima impacata) copiii sa mearga la scoala desi e clar ca acei copii nu au ce cauta acolo.
Scoala pregateste elevii pentru viata adulta, ni se spune. In acest caz, scoala romaneasca nu e nu esec ci e un mare succes: reuseste sa livreze genii pentru export si minti obediente pentru uz intern. Ce ne putem dori mai mult?
marți, 20 aprilie 2010
Combatem abandonul scolar, incurajam abandonul familial (partea I)
De ce e necesara o reforma in invatamant?
Constatam in fiecare zi ca performatele scolare au scazut, ca elevii abandoneaza scoala, ca a crescut violenta in scolile romanesti iar nivelul educational a scazut. Pornind de la aceste fapte statul roman, in grija sa pentru cetatean, a decis ca invatamantul necesita o reforma radicala. Pentru a salva de la falimentul total sistemul educational a fost alcatuit un Pact National Pentru Educatie si si o strategie de urmat, rezultatul final concretizandu-se sub forma Legii Educatiei Nationale!
Constatam in fiecare zi ca performatele scolare au scazut, ca elevii abandoneaza scoala, ca a crescut violenta in scolile romanesti iar nivelul educational a scazut. Pornind de la aceste fapte statul roman, in grija sa pentru cetatean, a decis ca invatamantul necesita o reforma radicala. Pentru a salva de la falimentul total sistemul educational a fost alcatuit un Pact National Pentru Educatie si si o strategie de urmat, rezultatul final concretizandu-se sub forma Legii Educatiei Nationale!
Care sunt consecintele acestei legi pentru elevi?
Mi-am permis sa extrag cateva idei referitoare la aceasta lege de pe site-ul http://www.unpasinainte.edu.ro/. Linkurile va duc direct la "articolasele" respective.
."Această lege nu poartă semnătura unui singur om. Această lege se bazează pe date statistice, rapoarte privind funcţionarea sistemului de învăţământ şi cercetare din România; rapoarte privind tendinţele internaţioanale în domeniile educaţiei şi cercetării precum şi date ale Comisiei Europene, Băncii Mondiale, OECD, Fundaţiei Naţionale de Ştiinţe şi Departamentului de Educaţie din Statele Unite."
"Introducem învătământul preşcolar obligatoriu cu durata de 1 an de zile. Este vorba despre clasa pregătitoare pe care orice preşcolar o va parcurge înainte de a intra în clasa I. Raţiunea acestei măsuri e simplă: socializarea mai timpurie într-un mediu organizat este benefică pentru dezvoltarea personalităţii copilului."
"Trecerea clasei a IX-a la gimnaziu are multiple avantaje, atât pentru copii, cât şi pentru părinţi. Copiii vor putea rămâne acasă, în mediul lor familial, până la finalul învăţământului obligatoriu, iar părinţii vor avea mai puţine emoţii pentru copilul plecat de acasă; în felul acesta, schimbarea va avea mai puţine efecte negative la un copil cu personalitatea deja formată."
"Introducem prin urmare programul Şcoală după Şcoală, prin care copiii vor rămâne în mediul şcolar şi după terminarea orelor. Copilul îşi consolidează cunoştinţele dobândite la clasă şi meditaţiile sunt transferate în şcoală. La acestea se adaugă practicarea activităţilor recreativ-educative sub supravegherea unui adult."
Incercand sa inteleg, am extras din text ideile care mi s-au parut importante:
1. Această lege se bazează pe date statistice, rapoarte privind funcţionarea sistemului de învăţământ şi cercetare din România. [...]
2. Socializarea mai timpurie într-un mediu organizat este benefică pentru dezvoltarea personalităţii copilului. [...]
3. Copiii vor putea rămâne acasă, în mediul lor familial; [...]
4. Copiii vor rămâne în mediul şcolar şi după terminarea orelor."
1. La primul punct am avut unele dificultati atunci cand am incercat sa aflu despre ce date statistice este vorba. Nu am vazut vreun studiu despre aplicabilitatea modelelor internationale la conditiile practice din Romania, nici vreo estimare a bugetului necesar pentru implementarea acestor masuri sau a impactului social asupra educatorilor/invatatorilor/profesorilor. Nu spune nimeni cum vor fi create sali noi de clasa in scoli, nici un spatiu adecvat pentru after school. Probabil ca statisticile la care se refera textul respectiv sunt statisticile care arata ca lucrurile merg prost. Dar pentru a vedea asta nu sunt necesare studii si statistici.
2. "Socializarea mai timpurie într-un mediu organizat este benefică pentru dezvoltarea personalităţii copilului."
Chiar ar fi interesant sa vedem pe ce studiu socio-psihologic se bazeaza astfel de afirmatii. Probabil pe vreun studiu din Epoca de Aur, cand copilul fie mergea la cresa fie era lasat singur in casa inca de la varsta prescolara (au existat destule cazuri!). Evident, socializarea la gradinita/scoala este benefica pentru orice copil care nu are alte mijloace de socializare. Dar pentru un copil cu o viata sociala activa in familie nu e obligatoriu sa fie asa. Sa vedem... Cum va socializa copilul de din grupa pregatitoare, sau din clasa I? In timpul orelor de curs? NUUU, pentru ca in acel interval trebuie sa-l educam in spiritul scolar - adica sa stea cuminte in banca, sa nu vorbeasca in timpul orei, sa buchiseasca ceva acolo, in carte sau caiet. Deci concluzionez ca socializeaza in timpul recreatiilor. Cat dureaza recreatiile? Circa 30 de minute impartite in "felii" de cate 10 minute. Cat e de organizat cadrul in care socializeaza ei in recreatii? Cred ca ne amintim cu totii de pe vremea scolii. Si daca asa stau lucrurile despre ce socializare mai vorbim?
Unde ar fi atunci beneficiul schimbarii unui sistem (care are destule probleme si asa) cu un altul cu probleme si mai mari, care mai costa si o gramada de bani din buzunarul nostru?
3 - 4. "Copiii vor putea rămâne acasă, în mediul lor familial; [...]copiii vor rămâne în mediul şcolar şi după terminarea orelor".
Aici deja sunt doua afirmatii care se bat cap in cap. Statul, preocupat de neadaptarea prescolarilor la conditiile din scoala, vrea sa ii ajute "inrolandu-i" mai repede. Nu ar fi mai logic sa transforme scoala intr-un loc mai "prietenos" pentru copii? In fine, acelasi Stat binevoitor are o preocupare similara dar de sens contrar pentru elevii de liceu. Bietii tineri de 15 ani nu se pot adapta la liceu pentru ca sunt departe de casa (spre deosebire de prescolari, care se adapteaza de timpuriu la schimbarea mediului familial cu cel scolar). Pentru elevii clasei a IX-a liceul nu este benefic, socializarea de acolo nu e suficient de organizata, probail, "micutii" de ei simt lipsa familiei, ceea ce conduce la abandon scolar. Asa ca ii lasam la gimnaziu, aproape de familie, dar aplicam si programul "scoala dupa scoala" ca sa ne asiguram ca elevul nu are de fapt nici un contact real si consistent cu familia.
Oare am inteles corect?
Concluziile pe care le-am tras din aceste texte s-ar rezuma astfel.
- invatamantul "obligatoriu" de 10 clase are de fapt 9 clase plus clasa pregatitoare
- clasa a IX a va avea inevitabil un standard mai scazut
- parintii care nu au timp de copii vor putea sa ii neglijeze cu constiinta linistita (ca doar la scoala sunt bine educati, ce mai conteaza lipsa libertatii, a intimitatii, a dragostei parentale, sau, macar, a confortului fizic de a te afla acasa).
Mama si tatal vor fi scutiti prin lege de efortul de a-si educa progeniturile facand lectiile impreuna. In general parintii vor fi scutiti de grija copiilor lor, ramanandu-le doar timp cat sa se "bucure" de rezultatele scolare deosebite ale micilor genii, seara, in timpul telenovelei preferate.
Copiii vor fi practic institutionalizati, vor "socializa organizat" multe ore pe zi in sali de clasa insalubre, vor manca la cantina scolii, vor primi "intelepciunea" de la dascali nemultumiti si suprasolicitati.
O reforma binevanita, cu siguranta, care va preveni (oare) abandonul scolar dar va incuraja abandonul familial!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)