Cenusareasa se oftica

"Formulati o propozitie formata din trei cuvinte."
"Cenusareasa se oftica."
"Dar tu stii ce inseamna se oftica?"
"Nu"

Cam asa a decurs dialogul dintre invatatoare si fiu-meu intr-o frumoasa zi de toamna.

Pentru ca acum nu mai vorbesc doar din teorie si din amintiri din copilarie, am vrut sa fiu impartiala si sa povestesc putin despre experienta noastra cu scoala.
A trecut deja o vreme de cand a inceput scoala, de cand diminetile nu mai sunt de rasfat in pat si zilele se desfasoara in jurul noului program al vietatii mici si simpatice.Spre usurarea mea a acceptat destul de usor scoala, chiar daca mai spune uneori ca vrea sa stea acasa. Merge acolo cu o bucurie la care nu ma asteptam, dupa incercarile horror de a-l da la gradinita.
Are un coleg de banca cu care s-a imprietenit, care a fost in vizita la noi cu care se joaca o gramada (inclusiv in clasa). Par croiti pe acelasi calapod, e o relatie care promite! Ma bucur atat de tare, are destul de putini prieteni cu care sa reusim sa ne vedem des si faptul ca se intalneste cu R. zilnic pare sa-l multumeasca destul de tare (oare cum sa-i marturisesc invatatoarei ca eu sunt fericita ca se joaca cu R. in ore???).

Nu a devenit conformist dar tinde sa devina mai disciplinat si asta ii prieste.Avem noroc cu invatatoarea care nu-i streseaza prea tare cu temele iar in clasa ii mai lasa sa deseneze cand se plictisesc.Programul mi se pare destul de relaxat deocamdata, cu toate acestea e un pic cam mult pentru el.


Mi-e putin jena de invatatoare. E o tipa faina si evident bine intentionata, deschisa la minte si care ii invata multe lucruri pe care eu nu le stiu. Dar sunt printre ele si lucruri de care nu are cu adevarat nevoie sau lucruri pe care le stie deja de mult. Si am uneori sentimentul pe care l-am avut cand micul avea 8 luni si invatase sa stea in picioare fara ajutor. Iar pediatra, venind sa-l vada, mi-a zis: nu-l lasati, o sa-si strice coloana! Cum as fi putut sa nu-l las daca el facea asta fara nici un ajutor?
La fel e si cu scoala. In unele privinte e sub nivelul altor copii (la scris, mai ales) iar in altele e mult peste. Sa nu-l las sa invete mai mult de teama sa nu se plictiseasca la scoala? De fapt oricum se plictiseste la scoala, in multe momente. Si nu are nici o jena sa o spuna, cu voce tare, in timpul orei...
Desi nu are teme multe sau grele, e clar ca il obosesc si il scot din ritmul lui. Vine acasa si adesea se aseaza sa citeasca ceva (povesti, in general, dar uneori citeste despre animale, despre fenomene meteo) iar apoi trebuie sa se intrerupa ca sa scrie 1+2=3 sau sa citeasca cuvinte despartite in silabe si propozitii stupide. E un contrast aproape caraghios. Pe de alta parte la scris are asa de mari dificultati incat e evident ca e inca prea devreme pentru el sa invete sa scrie de mana...
Cred ca principala problema (pe care sistemul nu o poate rezolva) e ca fiecare copil are ritmul lui de invatare si interesele lui si nu e firesc nici sa-l fortezi sa invete ceva pentru care nu e inca pregatit nici sa-l impiedici sa invete lucrurile de care e pasionat doar pentru a nu se plictisi in clasa. Sunt tare curioasa cum va fi mai tarziu... Deocamdata ma bucur mult ca invatatoarea pe care o are e suficient de toleranta incat sa nu-l inhibe si suficient de ferma incat sa poata face ceva cu el...

M-am prapadit de ras (in sinea mea) cand mi-a povestit invatatoarea ca el si colegul lui de banca nu-s atenti la ore si le-a promis ca-i muta in banci diferite daca nu se corecteaza. Iar cei 2 muschetari s-au ridicat amandoi si au amenintat ca ei nu mai invata nimic daca-i muta! Oare cum sa-i explic doamnei invatatoare ca una dintre principalele atractii la scoala sunt tocmai acele momente de "neatentie" la ore in care stabilesti un contact real cu un coleg sau in care doar visezi linistit in lumea ta. Si ca fara aceste momente scoala ar fi insuportabila? Banuiesc ca stie si ea asta, dar nu poate s-o recunoasca.

Uniforma

Pentru ca puiul incepe scoala m-am inarmat cu rabdare si am hotarat sa raman deschisa si fara prejudecati. Indiferent care sunt parerile noastre despre educatia scolara, atata vreme cat nu gasim o solutie rezonabila de unschooling va trebui sa il ducem la scoala. Si imi doresc sa mearga acolo - pe cat posibil - fara resentimente. Asa ca i-am vorbit frumos despre scoala si despre ceea ce urmeaza sa se intample.

Prima sedinta cu parintii a fost decenta. Invatatoarea pare in regula, doar mult prea "scolita" pentru postul pe care il ocupa. Directorul e un tip "destupat" la minte, care ne-a vorbit vreo 15 minute despre diversitate si despre faptul ca fiecare elev are abilitati si preferinte diferite. In ciuda acestui minunat discurs, realitatea e ca scoala are uniforme - un fel de sarafan pentru fetite si o vesta cu cravata pentru baieti. Nu am comentat nimic in privinta asta, daca asta e politica scolii nu am vrut sa facem musai nota discordanta. Asa ca ne-am dus la probat uniformele, ocazie cu care doamna ne-a "recomandat" sa cumparam si camasi de aceeasi culoare. Eu deja ma pregateam sa protestez, dar stiind ca sotul e mai diplomat l-am lasat pe el sa deschida discutia. Asa ca am avut ocazia sa auzim argumente interesante:
 - clasa nu trebuie sa arate ca o sorcova (oare "clasa" e o problema de estetica sau e o colectivitate formata din personalitati diferite? ce e relevant, cum arata clasa sau ce invata copiii de la scoala? iar unul din lucrurile pe care le pot invata este sa se imbrace adecvat ocaziei sociale in care se afla, fara ca asta sa insemne ca trebuie sa arate toti la fel)
 - uniforma creaza o identitate vizuala si stimuleaza spiritul de echipa (in cazul asta profesorii ar trebui sa poarte si ei uniforma, nu? oare nu confundam nitel spiritul de echipa cu spiritul de turma?)
 - in fine, dupa cateva minute doamna a inceput sa ne explice ca de fapt scoala vrea sa ne ajute, sa nu fie necesar sa ne gandim zilnic cu ce sa imbracam copiii! In momentul acela nu m-a mai rabdat inima si i-am spus ca mie imi place sa gandesc! Asta a descumpanit-o nitel, (ea fiind licentiata in filosofie!!!) dar trebuie sa recunosc ca s-a descurcat onorabil sa iasa din situatie.

Ma uitam la doamna invatatoare, o femeie altminteri inteligenta, si ma minunam cat este de fermecata de paradigma in interiorul careia functioneaza. Cu nici un chip nu ar pune la indoiala ideile cu care a crescut, doar ar cauta argumente pentru a le sustine. Iar parintii, chiar si cei care nu erau de acord cu uniforma, nu ar fi indraznit sa protesteze, pentru ca sunt, la randul lor, educati in cel mai curat spirit conformist. Mi-era foarte clar ca unii dintre ei erau de-a dreptul multumiti ca nu trebuie sa se gandeasca si nu au gasit nimic ridicol intr-un asemenea argument.


Cel mai simpatic a fost insa fiu-meu, care a spus tare si raspicat ca el vrea camasa verde cu alb. Asa tare l-am iubit pentru libertatea lui de exprimare (mai ales ca lui nu-i place verdele in mod special, a spus asta pentru ca avea o camasa verde cu alb si se gandea sa ma scuteasca de cheltuieli suplimentare). Si mi-a dat incredere ca scoala nu va reusi sa strice ceea ce noi ne-am straduit sa construim: dorinta si placerea de a gandi liber.

Camera cu jucarii

Inainte de a fi mamica mi-am promis solemn ca nu voi cadea in capcana societatii de consum si nu-i voi cumpara copilului meu excesiv de multe jucarii. Acum ma uit la dulapurile pline cu jucarii, la sacii de jucarii de pe balcon si ma intreb ce s-a intamplat...

Cred ca la inceput a fost doar dorinta si placerea de a darui. Mi-era drag sa-i dau orice imi statea in putinta. Dupa o vreme a intervenit obiceiul de a darui. Iar dupa inca o vreme m-am simtit ca in acea poveste in care o fetita care avea o floare fermecata ii cere florii toate jucariile din lume. Si abia cand incep sa apara jucarii de peste tot si orasul e sufocat de ele intelege ce a cerut.

Iar copilul a inteles ceva din toate astea. A inteles ca e "dreptul" lui sa primeasca. Sa primeasca mereu alte si alte obiecte, sa primeasca portia mai mare de prajitura, sa primeasca tot timpul atentie... Acum ma straduiesc sa corectez ce a invatat. Si nu reusesc decat partial. Ma straduiesc sa-l invat placerea de a darui la randul lui. Poate cand va mai creste?! 

Bunica

Sunt enorm de multe amintiri adunate in toti acesti ani in care mi-a fost alaturi. Dar parca toate momentele se suprapun intr-un amalgam ciudat, din care iese la suprafata doar iubirea. Asta a insemnat pentru mine, o sursa de iubire statornica, neconditionata, o sursa de incredere si de liniste. Nu o idealizez. Stiu ca a avut multe defecte si ca a facut multe greseli. Dar cand ma gandesc la ea, la toate cate au fost intre noi, asta imi amintesc in primul rand.
A fost mama mamei mele, o femeie simpla, cu acel bun simt al omului de la tara pentru care viata e un drum anevoios dar drept. Nu avea nelinisti existentiale care sa o faca sa sovaie sau sa se indoiasca, avea in schimb o extraordinara forta interioara si o mare dragoste de viata. Ideile ei despre lume si viata erau simpliste si adesea egoiste. Cu toate astea era inteleapta. Si cunostea randuiala fireasca a lucrurilor, de care noi - eu si mama - ne-am rupt cumva.
Era o femeie puternica si hotarata. Pentru mama mea (cea vesnic sovaielnica si fragila) asta a fost prea mult: a strivit-o cu personalitatea ei.
Pentru mine insa a fost un model, mi-a dat din puterea ei, din echilibrul ei interior, m-a invatat sa ma ridic chiar si atunci cand ma simteam strivita. Dar poate lucrul cel mai important pe care l-am invatat de la ea a fost sa am o atitudine echilibrata fata de moarte. Moartea e o intamplare fireasca a vietii, cu nimic diferita de celelalte intamplari.
Cand eram copil, in noptile cu furtuni si fulgere, ma ghemuiam la pieptul ei si ma simteam in siguranta. Cand ma imbolnaveam mama o chema la noi si era suficient sa apara ca sa imi fie mai bine. Cand era batrana si bolnava am dormit cu ea in patul de spital si am inversat rolurile: am fost eu cea care oferea ceva, dar chiar si atunci am simtit ca primesc mai mult decat dau.
Mi-as dori sa-i pot da copilului meu macar pe jumatate dragostea si increderea pe care le-am primit de la ea.
Ultimii ani au fost chinuitori pentru ea, cu multe boli si suferinta fizica.

Nu pot sa o jelesc, pentru mine e vie, prezenta, inca o astept sa se intoarca acasa.