Pentru a fi întru totul sinceră o să spun că, până la vreo 30+ de ani, nu am pus niciodată sub semnul îndoielii şcoala ca mod de educaţie optim şi esenţial pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Dacă m-ar fi întrebat cineva aş fi afirmat fără nici o urmă de îndoială că mi-a plăcut să merg la şcoală şi că nu mi-a fost deloc greu, că nu m-am simtit "oprimată", că am învăţat acolo lucruri interesante şi folositoare. Mi se pare important să subliniez asta pentru ceea ce vreau să susţin în continuare: nu am fost o neadaptată a sistemului, am avut destui profesori de care îmi amintesc cu drag şi cu plăcere, multe ore de curs la care am mers cu reală pasiune. Am fost printre cei "norocoşi" care nu şi-au pus problema să se răzvrătească atunci când au vazut că unele lucruri nu se întâmplă aşa cum ar fi trebuit, pentru ca acele lucruri nu le-am simţit decât arareori pe pielea mea.
Dar mi-au rămas din şcoală câteva repere care au tras un semnal de alarmă şi m-au obligat să-mi pun întrebări şi să caut explicaţii. Amintirea unor profesori care au comis nedreptăţi evidente, amintirea unor interminabile ore in care scriam lecţia după dictare fără să o înţelegem, amintirea atâtor şi atâtor ore sterile, de imensă plictiseală întreruptă doar de vreo şotie a vreunui coleg. Totuşi, mai mult decât toate astea, a contat faptul că învăţăturile pe care mi le amintesc din vremea şcolii sunt mai degraba legate tocmai de acei profesori care nu respectau programa şi făceau lucruri speciale.
Îmi amintesc lecţiile de muzică in care profesoara venea cu pickup-ul şi ne exemplifica tot ce ne predase, iar sâmbăta ne lua în grup şi ne ducea la Ateneu; de lecţiile de istorie în care aveam interminabile discuţii cu profesorul despre teorii alternative pe care manualele nu le vor menţiona vreodata; de excursiile şi de lectiile de chitara şi de viaţă pe care ni le dădea profesorul de matematică; de interminabilele discuţii libere cu profesoara de româna din liceu – care începeau poate cu Eminescu şi se sfârşeau cu teoria relativităţii, după ce trecuseră prin pictură, Biblie, muzica clasică şi încă vreo câteva subiecte cu tot atâta legătură cu programa de curs. Da, şcoala mi-a facilitat întâlnirea cu 5 sau 6 profesori deosebiţi, m-a ajutat să cunosc câţiva colegi tare faini, să rămân cu un minimum de cultură generală în ceea ce priveşte literatura, matematica, limbile străine, muzica sau desenul. Tot şcoala m-a “ajutat” să-mi pierd definitiv curiozitatea pentru geografie şi istorie (pe care le iubeam mult la inceput), să urăsc de-a binele fizica (pe care am regăsit-o abia pe la 28 de ani, când oricum nu mai aveam timp de ea), să învăţ să mă bazez pe memoria de scurtă durată pentru toate examenele care nu mă interesau şi să pun frâu curioziăţii pe care nu apucam să o potolesc din pricina prea multelor lecţii.
A trebuit sa treaca timpul si sa devin adult ca sa inteleg ca lectiile cu adevarat importante nu le-am invatat de la scoala. Le-am invatat experimentand, jucandu-ma, dedicandu-le timp si energie si dragoste.
Dar cred că la treisprezece ani fost primul moment în care am conştientizat faptul că adulţii din jurul meu (profesori sau părinţi) comiteau o sumedenie de greşeli educaţionale. Şi am fost profund uimită, pentru că fusesem învăţată să nu pun la îndoială înţelepciunea celor mai în vârstă decât mine. Cred ca atunci am luat o hotărâre extrem de importanta pentru dezvoltarea mea de mai târziu: să nu uit cum e să fii copil, să nu uit ce am simtit în acei ani, să nu îngrop undeva în trecut spaimele şi îndoielile mele de copil.
Faptul că mai târziu, când am devenit la rândul meu mamă, am putut să-mi ascult copilul şi să trec peste prejudecăţile educaţionale în care fusesem (de)formată a venit nu atât din vreo înţelepciune sau din vreo căutare a mea specială cât din amintirea clară a acelor trăiri.
Îmi privesc acum copilul : liber, neîngrădit de acele constrângeri educaţionale care pe mine m-au determinat să fiu cândva o persoană conformistă şi frustrată. Îl vad mergând la grădiniţă trist şi plictisit, uneori răzvrătit, alteori resemnat. Nu pot să susţin că nu a învăţat nimic de acolo, dar prea puţin din tot ce învaţă are legătură cu interesele şi preocupările lui. Îl văd (pe de altă parte) jucându-se prin iarbă fericit cu prietenii lui de la ţară, învăţînd de la ei despre socializare, învăţându-i la rândul lui ce înseamnă imaginaţia neîngradită de tipare. Îi văd pe acei copii revenind cu drag să se joace împreună cu el, deşi e mult mai mic decât ei ca vârstă iar ei sunt deja un grup închegat. Pentru ei contextul nostru familial reprezintă un mod ciudat de relaţionare, deşi cu siguranţă dacă i-aş întreba nu ar şti să spună asta. Dar îi observ studiindu-ne şi mirându-se, oarecum dezorientaţi de faptul că cel mic înţelege lucruri de care ei nu au auzit, de faptul că e atât de hotărât şi de sigur pe el în tot ce face... 
Şi mi-a trecut prin minte că ar fi frumos să incep cu ei o "şcoală în iarbă", în care lecţiile să fie o continuare firească a jocului, de fapt nici măcar o continuare, lecţia e insuşi jocul şi bucuria de a fi împreună. O şcoală la care biologia si fizica se învaţă privind în jur şi înţelegând ceea ce vezi, matematica o studiezi socotind preţul merelor pe care le-a cumpărat prietenul de la "magazinul" tău improvizat la poalele pomului iar literatura se povesteşte seara, în jurul focului de tabără.
O şcoală de "premianţi" cu hainele si mâinile murdare, cu coroniţe de fân şi zâmbetul până la urechi...
